Mărturisirea de credinţă a lui Toma, mai înainte neîncrezător şi necredincios, apoi credincios şi apostol, este apogeul Evangheliei lui Ioan şi este rezultatul adeziunii la Isus şi al drumului creştin. Creştinii de astăzi sunt dintre cei care fac mărturisirea de credinţă, deşi nu au văzut, şi acceptă mărturia Bisericii. De aici motivația fericirii lor.

Toma, numit Geamănul, „ne reprezintă pe noi toţi, care nu eram prezenți în cenacol când Domnul a apărut şi nu am avut alte semne fizice sau apariţii din partea Lui. Şi nouă, ca acelui discipol, uneori ne este greu: cum să credem că Isus a înviat, că ne însoţeşte şi este Domnul vieţii noastră fără să-l fi văzut, fără să-l fi atins? Cum se poate crede asta? De ce Domnul nu ne dă vreun semn mai evident al prezenței sale şi al iubirii sale? Vreun semn ca eu să pot vedea mai bine… Iată, şi noi suntem ca Toma, cu aceleaşi îndoieli, aceleaşi raționamente”, spunea Papa Francisc la Regina Caeli din 24 aprilie 2022.

Pentru evanghelistul Ioan, faptul de a voi „să vadă” şi „să atingă” nu este reprobabil. În timpul vieţii sale, Isus a făcut încontinuu semne vizibile şi tangibile pentru a conduce la credinţă pe auditorii săi. Totuşi, unii s-au oprit la aspectul minunat al semnelor, neînţelegând că acelea trimiteau la realităţi mai profunde. Toma – imagine a discipolului care trebuie să lucreze mult asupra lui însuși – va înţelege şi pentru aceasta, la vederea lui Isus care îl face să vadă şi să atingă stigmatele pătimirii sale care rămân şi în glorie, va spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). „Domn” este traducerea greacă a numelui inefabil al lui Dumnezeu: „Eu sunt”. „Dumnezeul meu” este o mărturisire la nivelul divinității.

Timpul semnelor vizibile şi tangibile s-a terminat. Cu noua prezență a lui Isus, prin Duhul, apare un nou tip de credinţă. De acum ea este posibilă fără „a vedea” şi „a atinge”. Primind mărturia „trimişilor” – adică a apostolilor – şi a succesorilor lor, este posibil pentru oameni să ajungă la credinţă. Ioan nu pare să opună, aici, credinţa lui Toma celei a viitorilor credincioşi. Ea era singura posibilă, pentru generația celor care l-au cunoscut pe Isus, în trup. Credinţa „fără a vedea” este, în schimb, singura credinţă posibilă pentru creştinii de după Rusalii, pentru toţi cei care nu l-au văzut pe Isus din Nazaret.

„Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiți cei care nu au văzut şi au crezut!” (v. 29). Astfel Isus dă răspuns îndoielii lui Toma şi deschide la o nouă perspectivă: a crede fără a vedea, a avea credinţă fără dovezi tangibile ale existenței lui Dumnezeu. Creştinii din al treilea mileniu sunt destinatarii acestei fericiri. Ei sunt chemaţi să parieze pe Dumnezeu toată persoana lor, după cum spunea Blaise Pascal.

A patra evanghelie subliniază îndoiala apostolului şi apariţia lui Isus (care, pentru Ioan, este sinteza „timpului pedagogic” în care Cel Înviat se face recunoscut progresiv de ai săi) elimină îndoiala şi uimirea lui Toma care devine paradigma drumului discipolului de la incertitudine la credinţa deplină. „În Toma este istoria fiecărui credincios, a fiecăruia dintre noi, a fiecărui credincios: există momente dificile, în care pare că viaţa dezminte credinţa, în care suntem în criză şi avem nevoie să atingem şi să vedem. Dar, ca Toma, chiar aici redescoperim inima Domnului, milostivirea sa. În aceste situaţii, Isus nu vine spre noi în mod triumfător şi cu încercări strivitoare, nu face minuni răsunătoare, ci oferă semne calde de milostivire”, afirma Papa Francisc în omilia de la Liturghia din aceeaşi duminică a II-a a Paștelui sau a Milostivirii Divine.

Totuşi, dacă credinţa Bisericii se sprijină pe mărturia apostolilor, ea se înrădăcinează la fel pe semnele prezenței active a Celui Înviat. Realitatea Învierii poate să fie primită numai de cel care are o inimă care este dispusă să creadă, să se lase pusă în joc. În schimb, Toma era gata pentru descurajare şi încet pentru speranţă; învierea rămânea pentru el un bine inaccesibil. Apostolul, s-ar spune în limbaj modern, ci greu dă randament în credinţă. Rămâne adevărat că Învierea nu aparține domeniului experienţei şi scapă de orice „verificare științifică”. Astfel prezența contemporană a Celui Înviat rămâne misterioasă şi neliniștitoare. Ea nu poate să fie afirmată categoric ca rezultatul unui raționament clar şi precis. Învierea aparține în schimb ordinii semnului care nu este niciodată claritate incontestabilă. De fapt el unora nu le spune nimic, altora le poate spune atâtea lucruri. Pentru ce unul este credincios, în timp ce altul nu? Desigur, numai Dumnezeu scrutează inimile şi ştie pentru ce se întâmplă asta. Însă este adevărat şi că pentru unii (şi uneori nu fără excese!) Dumnezeu este prezent pretutindeni, şi totul vorbește despre El. În schimb, pentru alţii Dumnezeu nu se află de nicio parte şi nimic nu vorbește despre El. Pentru primii semnele există şi abundă; pentru ceilalți ele sunt întunecoase şi uneori inconsistente. Astfel unii acceptă, alţii refuză.

Botezații cred că Isus glorificat este viu. Şi astăzi semnele prezenței sale confirmă mărturia apostolilor, transmisă din generație în generație. Comunitățile creştine, care formează Biserica, deşi păcătoase, sunt primul din aceste semne ale prezenței lui Dumnezeu. Dar nu lipsesc alte semne, perceptibile şi luminoase. Cum să nu vedem multele vieți dăruite, oferite pentru alţii, trăite în logica simplității dar strălucitoare de pace şi de iubire? Cum să nu vedem în ele o anticipare, o profeție a ultimelor timpuri? Nu este adevărat că lipsesc semnele: cer doar să fie înțelese în lumina morții-învierii lui Isus. Probabil lipsește, în creştini, curăția, simplitatea inimii care să permită să le înțeleagă. Probabil datorită credinţei puţin se continuă în a le cere, într-o lume care este plină de ele.

De Simone Caleffi

(După L’Osservatore Romano, 10 aprilie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu