După precursorul Ioan Botezătorul, astăzi ne lăsăm luați de mână de Mama lui Isus pentru „a intra” în misterul Crăciunului. În Evanghelia de duminica trecută, a patra din Advent, am ascultat relatarea Bunei Vestiri. Ea ne aminteşte cum Maria l-a zămislit şi l-a născut pe Cristos şi cum putem să-l zămislim şi să-l naștem noi, adică prin credinţă! Referindu-se la acest moment, Elisabeta, imediat după aceea va exclama: „Fericită cea care a crezut” (Lc 1,45).

Din păcate, s-a repetat cu privire la credinţa Mariei ceea ce s-a petrecut cu persoana lui Isus. De vreme ce ereticii ariani căutau orice pretext pentru a pune la îndoială dumnezeirea deplină a lui Cristos, pentru a le lua orice sprijin, Părinţii au dat uneori o explicaţie „pedagogică” a tuturor acelor texte din Evanghelie care păreau să admită un progres al lui Isus în cunoașterea voinţei Tatălui şi în ascultarea faţă de ea. Unul din aceste texte era cel din Scrisoarea către Evrei, conform căruia Isus „a învățat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evr 5,8), un altul rugăciunea lui Isus în Ghetsemani. În Isus, totul trebuia să fie dat şi perfect de la plecare. Ca buni greci, credeau că devenirea nu poate avea incidență asupra fiinţei lucrurilor.

Ceva asemănător, spuneam, s-a repetat, tacit, pentru credinţa Mariei. Se considera sigur că ea a făcut actul său de credinţă în momentul Bunei Vestiri şi în el a rămas stabil pentru toată viaţa, ca acela care, cu vocea sa, a ajuns cu elan la nota cea mai acută şi o menține apoi neîntrerupt pentru tot restul cântecului. Se dădea o explicaţie asiguratoare a tuturor cuvintelor care păreau să spună contrariul.

Darul pe care Duhul Sfânt l-a oferit Bisericii, cu reînnoirea mariologiei, a fost descoperirea unei dimensiuni noi a credinţei Mariei. Născătoarea de Dumnezeu – a afirmat Conciliul al II-lea din Vatican – „a înaintat în peregrinarea credinţei” (LG, 58). Nu a crezut o dată pentru totdeauna, ci a mers în credinţă şi a progresat în ea. Afirmația a fost reluată şi făcută mai explicită de sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris Mater: Cuvintele Elisabetei: „Şi fericită cea care a crezut” nu se aplică numai la acel moment deosebit al Bunei Vestiri. Desigur aceasta reprezintă momentul culminant al credinţei Mariei în așteptarea lui Cristos, dar este şi punctul de plecare, de la care începe tot itinerarul său spre Dumnezeu, tot drumul său de credinţă (RM, 14).

Pe acest drum Maria a ajuns, scria papa, până la „noaptea credinţei” (RM, 18). Sunt cunoscute şi adesea repetate cuvintele sfântului Augustin despre credinţa Mariei: „Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând („quem credendo peperit, credendo concepit”)… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credinţă, zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată, sunt slujitoare Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Trebuie să completăm lista cu ceea ce s-a întâmplat după Buna Vestire şi Crăciun: prin credinţă Maria l-a prezentat pe Prunc la templu, prin credinţă l-a urmat, stând deoparte, în viaţa sa publică, prin credinţă a stat sub cruce, prin credinţă a așteptat învierea sa.

Să reflectăm asupra câtorva momente ale drumului de credinţă al Născătoarei de Dumnezeu. Există fapte aparent contrastante pe care Maria le confruntă înlăuntrul ei, fără a înţelege. Este „Fiul lui Dumnezeu” şi zace într-o iesle! Ea păstrează totul în inima sa şi lasă ca să se fermenteze în așteptare. Va auzi profeția lui Simeon şi repede îşi va da seama cât era de adevărată! Toate urcuşurile şi coborâşurile din viaţa Fiului, toate neînțelegerile, discuțiile progresive cu privire la El, au avut o profundă repercusiune în inima sa de Mamă. Începe să trăiască experienţa lor dureroasă în pierderea lui Isus la templu: „Le-a spus: «De ce m-aţi căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?». Însă ei n-au înțeles cuvântul pe care li-l spusese” (Lc 2,49-50).

În sfârşit este crucea. Este acolo, neputincioasă în faţa martiriului Fiului, dar consimte la iubire. Este o replică a dramei lui Abraham, dar cât de imens mai exigentă! Cu Abraham, Dumnezeu se opreşte la ultimul moment, cu ea nu. Acceptă ca Fiul să fie jertfit, îl încredinţează Tatălui, cu inima mâhnită, dar în picioare, întărită de credinţa sa de neclintit. Aici vocea Mariei atinge nota cea mai înaltă. Despre Maria trebuie spus cu mult mai multe dreptate ceea ce apostolul spune despre Abraham: Maria a crezut, sperând împotriva oricărei speranțe, şi astfel a devenit mama multor popoare (Rom 4,18).

A existat un timp în care măreția Mariei era văzută mai ales în privilegiile încât se făcea întrecere în multiplicarea lor, cu rezultatul de a o distanța, în loc de „a o asocia”, la Cristos, care s-a făcut „în toate asemenea nouă”, nimic exclus, nici măcar ispita, ci numai păcatul. Conciliul ne-a orientat să vedem măreția sa mai ales în credinţa, speranţa şi caritatea sa. Spune Lumen gentium: „Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfățișându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viața supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului” (LG, 61).

„Să credem şi noi!”

Reînnoirea mariologiei realizată de Conciliul al II-lea din Vatican datorează mult (probabil esențialul) sfântului Augustin. Autoritatea sa i-a determinat pe unii teologi şi apoi adunarea conciliară să insereze discursul despre Maria în cadrul constituției despre Biserică, Lumen gentium, în loc să facă despre ea un discurs aparte. Pornind de la principiul că „totul este superior unei părţi”, Augustin a scris: „Sfântă este Maria, fericită este Maria, dar mai importantă este Biserica decât Fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte a Bisericii, un membru sfânt, excelent, superior tuturor celorlalte, dar totuşi un membru din întregul trup. Dacă este un membru din întregul trup, fără îndoială mai important decât un membru este trupul”[1].

Acum acelaşi Augustin ne sugerează rezoluţia de luat după ce am parcurs pe scurt drumul de credinţă al Născătoarei de Dumnezeu. La sfârşitul discursului său despre credinţa Mariei, el adresează ascultătorilor săi un îndemn vibrant care este valabil şi pentru noi: „Maria a crezut, şi în ea ceea ce a crezut s-a adeverit. Să credem şi noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi şi nouă!”[2].

Al patrulea centenar al nașterii lui Blaise Pascal – pe care Sfântul Părinte a voit să-l amintească Bisericii cu scrisoarea sa apostolică din 19 iunie – ne ajută să dăm un conținut actual îndemnului: „Să credem şi noi”. Printre „Cugetările” cele mai vestite este următoarea: „. Inima, şi nu rațiunea, îl simte pe Dumnezeu. Iată ce este credinţa: Dumnezeu simţit de inimă şi nu de raţiune”[3].

Această afirmație este temerară, dar are cel mai autoritar fundament posibil, cel al Sfintei Scripturi! Apostolul Paul cunoaște şi foloseşte des cuvântul nous, care corespunde conceptului modern de minte, inteligență sau rațiune; dar, vorbind despre credinţă, nu spune „mente creditur”, se crede cu mintea; spune corde creditur (kardia gar pisteùetai), se crede cu inima (Rom 10,19).

Dumnezeu „este simţit de inimă şi nu de rațiune”, cum spune Pascal, datorită motivului simplu că „Dumnezeu este iubire” şi iubirea nu se percepe cu intelectul, ci cu inima. Este adevărat că Dumnezeu este şi adevăr („Dumnezeu este lumină”, scrie Ioan în aceeaşi Primă Scrisoare a sa) şi adevărul se percepe cu intelectul; dar în timp ce iubirea presupune cunoașterea, cunoașterea nu presupune în mod necesar iubirea. Nu se poate iubi fără a cunoaște, dar se poate cunoaște fără a iubi! Ştie bine asta o civilizație ca a noastră, orgolioasă că a inventat inteligența artificială, dar aşa de săracă în iubire şi în compasiune.

Din păcate, nu „motivațiile inimii” ale lui Pascal au plăsmuit gândirea laică şi teologică din ultimele trei secole, ci mai degrabă acel „gândesc, deci exist” (cogito ergo sum) a compatriotului său Descartes, chiar dacă împotriva intenției acestuia din urmă care era şi a rămas mereu un creştin pios şi un credincios. (Îmi amintesc că am citit numele său în lista pelerinilor vestiți la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria din Loreto).

Consecința a fost că raţionalismul a dominat şi a dictat lege, înainte de a ajunge la actualul nihilism. Toate discursurile şi dezbaterile care se fac, şi astăzi, se referă la „Credinţă şi Rațiune”, niciodată, din câte știu eu, la „Credinţă şi inimă”, sau „Credinţă şi voinţă”. Totuşi, însuși Pascal, într-o altă cugetare a sa, spune că credinţa este suficient de clară pentru cel care vrea să creadă şi suficient de obscură pentru cel care nu vrea să creadă[4]. Cu alte cuvinte, ea este o problemă de voinţă, mai mult decât de rațiune şi intelect.

La acest punct, aş vrea să amintesc o a doua lecție lăsată nouă de Pascal şi pe care Sfântul Părinte o scoate puternic în evidență în scrisoarea sa apostolică: centralitatea lui Cristos pentru credinţa creştină: „Îl cunoaștem pe Dumnezeu – scrie filozoful – numai prin intermediul lui Isus Cristos. Fără acest mijlocitor este exclusă orice comunicare cu Dumnezeu”[5]. Şi în aşa-numitul Memorial, ecou al unei memorabile nopți de lumină, el exclamă: „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob, nu al filozofilor şi înțelepților… Se găsește numai pe căile învățate de Evanghelie”[6].

Pascal este citat adesea cu privire la „riscul calculat”, sau la pariul avantajos. În incertitudine, scrie el, pariezi pe existenţa lui Dumnezeu, pentru că „dacă tu câştigi, ai câștigat tot, dacă pierzi, nu ai pierdut nimic”: „Si vous gagnez, vous gagnez tout ; si vous perdez, vous ne perdez rien”[7]. Dar adevăratul risc al credinţei – şi el ştie asta – este un altul: este acel de a-l pune pe Isus Cristos între paranteze. Un risc de dată lungă! Să ne gândim din nou la ceea ce s-a întâmplat la Atena, cu ocazia discursului memorabil ținut de apostolul Paul la Areopag (Fap 17,16-33).

Apostolul începe vorbind despre Dumnezeul unic care a creat universul şi „noi suntem din neamul lui”. Cei prezenți percep aluzia la versul unui poet al lor şi îl urmăresc cu atenţie. Dar iată că Paul ajunge la punct. Vorbește despre un om pe care Dumnezeu l-a desemnat ca judecător universal, dând dovadă despre asta prin învierea lui din morți. S-a terminat încântarea! „Când au auzit ei de învierea din morți, unii îl luau în râs, alţii ziceau: «Despre asta te vom asculta altă dată»” (Fap 17,32).

Ce anume i-a deranjat aşa de mult? Desigur, ideea învierii din morți, aşa de contrară la ceea ce, în acelaşi loc, învăţase Platon: trupul este „mormântul sufletului”, de aceea nu merită să-l purtăm şi după moarte. Dar probabil că i-a descumpănit şi mai mult faptul de a face să depindă destinul omenirii de un singur eveniment istoric şi de un om concret. După un secol, filozoful platonic Celsus le va reproșa în faţă creştinilor motivele scandalului grecilor: „Fiul lui Dumnezeu un om care a trăit cu puţin ani în urmă? Unul de ieri sau de alaltăieri? Un om născut într-un târg din Iudeea dintr-o săracă filatoare?”[8].

Adevăratul risc al credinţei este acela de a ne scandaliza de umanitatea şi umilinţa lui Cristos. A fost piatra cea mai mare pe care Augustin a trebuit s-o depășească pentru a adera la credinţă: „Nefiind umil, nu reușeam să accept ca Dumnezeu al meu pe umilul Isus”, scrie el în Confesiuni[9]. Isus vorbise despre posibilitatea de „a ne scandaliza” de El, din cauza distanţei sale de ideea pe care oamenii şi-o făcuseră despre Mesia, şi a concluziona spunând: „Fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,2-6).

Scandalul este astăzi mai puţin expus decât cel al areopagiţilor, dar nu mai puţin prezent în rândul intelectualilor. Efectul – mai dăunător decât refuzul – este tăcerea despre el. Am urmărit, în Internet, multe dezbateri la nivel înalt despre existenţa sau inexistența lui Dumnezeu: aproape niciodată nu era rostit numele lui Isus Cristos. Ca şi cum El nu ar face parte din discursul despre Dumnezeu!

Aceasta trebuie să fie angajarea noastră principală în efortul pentru evanghelizare. Lumea şi mass-media – spuneam în altă ocazie tot în acest loc – fac totul (şi din păcate reușesc!) pentru a ține separat, sau tăcut, numele lui Cristos în orice discurs al lor despre Biserică. Noi trebuie să facem totul pentru a-l ține prezent cu încăpăţânare. Nu pentru a ne adăposti în spatele său şi a tăcea despre eșecurile noastre, ci pentru că El este „lumina neamurilor”, „numele care este mai presus de orice al nume”, „piatra unghiulară” a lumii şi a istoriei.

A ne întoarce la inimă!

Pentru a încheia, să ne întoarcem la cuvântul lui Pascal despre Dumnezeu care „se simte cu inima”. Nu pentru a face din el obiect al considerațiilor istorice şi teologice, ci personale şi practice. Pascal a fost un discipol fervent al sfântului Augustin, până acolo încât, din păcate, a împărtășit şi unele excese şi erori ale acestuia, ca aceea, relansată de jansenişti, a dublei predestinaţii divine, la glorie sau la osândă! Şi apelul lui Pascal la inimă resimte (pozitiv, de această dată) influența învățătorului din Hipona. Comentând versetul din Isaia: „Întoarceți-vă, o, păcătoșilor, la inimă (redite, praevaricatores ad cor)” (Is 46,8, Vulgata), într-un discurs adresat poporului, sfântul Augustin spunea: „Intrați din nou în inima voastră!… Intrați din nou din vagabondajul vostru care v-a dus în afara drumului; întoarceți-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi intră din nou în inima ta, tu care ai devenit străin pentru tine însuți, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoști pe tine însuți şi îl cauți pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipește-te de trup… Intră din nou în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos”[10].

Omul trimite sondele sale până la periferia sistemului solar şi dincolo de el, dar ignoră ceea ce se întâmpla la puține mii de metri sub scoarţa pământească, de unde vine dificultatea de a preveni cutremurele. Este o imagine a ceea ce se întâmplă şi în domeniul spiritului, în însăși viaţa noastră. Trăim cu toții proiectaţi spre exterior, spre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, neatenţi la ceea ce se întâmplă înlăuntrul nostru. Tăcerea provoacă frică.

Greccio 1223

La Crăciunul din acest an este al optulea centenar al primei realizări a ieslei la Greccio. Este primul din cele trei centenare franciscane. După el va urma, în 2024, cel al stigmatelor sfântului şi, în 2026, cel al morții sale. Şi această circumstanță ne poate ajuta să ne întoarcem la inimă. Primul său biograf, Toma da Celano, prezintă cuvintele cu care sărăcuțul explica inițiativa sa: „Aş vrea, spunea el, să reprezint Pruncul născut la Betleem, şi într-un fel să văd cu ochii trupului greutățile în care s-a aflat datorită lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, cum a fost așezat într-o iesle şi cum zăcea între bou şi măgăruș”[11].

Din păcate, cu trecerea timpului, ieslea s-a îndepărtat de ceea ce ea reprezenta pentru Francisc. A devenit adesea o formă de artă sau de spectacol a cărui aranjare exterioară se admiră mai mult decât semnificaţia sa mistică. Totuşi, şi aşa ea îndeplinește funcţia sa de semn şi ar fi nesăbuit să se renunțe la ea. În Occidentul nostru se înmulțesc inițiativele pentru a elimina din solemnităţile de Crăciun orice referință evanghelică şi religioasă, reducându-l la o pură şi simplă sărbătoare umană şi familială, cu atâtea povești şi personaje inventate în locul adevăratelor personaje ale Crăciunului. Cineva ar vrea să schimbe chiar numele sărbătorii.

Unul din pretexte este de a favoriza, în acest mod, conviețuirea pașnică împreună cu credincioşii de alte religii, în practică împreună cu islamicii. În realitate acesta este pretextul unei anumite lumi laiciste care nu vrea aceste simboluri, nu al musulmanilor. În Coran este o Sura dedicată nașterii lui Isus care merită să se cunoască. Spune: „Îngerii au spus: «O, Marie, Dumnezeu îți dă vestea bună a unui Cuvânt de la El. Numele său va fi Isus [’Isá] fiu al Mariei. Va fi ilustru în această lume şi în cealaltă… Va vorbi oamenilor din leagăn şi ca om matur şi va fi al sfinţilor». Maria a spus: «Domnul meu, cum voi putea avea un fiu, când nu m-a atins niciun bărbat?». A răspuns: «Chiar aşa: Dumnezeu creează ceea ce vrea El şi când a decis un lucru, îi spune numai ‘fii’ şi el este»”[12].

Odată, în timpul în care, sâmbăta seara, explicam Evanghelia duminicală în rubrica RAI „A Sua Immagine”, am rugat să citească această Sura un islamic care s-a declarat fericit să contribuie în acest mod la disiparea unui echivoc care le dăunează, cu pretextul de a-i favoriza. Veneraţia cu care Coranul aminteşte nașterea lui Isus şi locul pe care-l ocupă în ea Fecioara Maria a avut în urmă cu câţiva ani o recunoaştere neașteptată şi zgomotoasă. Emirul de Abu Dhabi a decis să-i dedice lui Miriam, Umm Eisa, „Maria Mama lui Isus”, o moschee foarte frumoasă din emirat care înainte purta numele fondatorului său, șeicul Mohammad Bin Zayed.

Așadar ieslea este o tradiție utilă şi frumoasă, dar nu putem să ne mulțumim cu ieslele exterioare tradiționale. Trebuie să-i pregătim lui Isus o iesle diferită, o iesle a inimii. Corde creditur: se crede cu inima. Christum habitare per fidel in cordibus vestris: Cristos să vină ca să locuiască prin credinţă în inimile voastre (Ef 3,17), ne îndeamnă apostolul. Maria şi soțul său continuă, în mod mistic, să bată la uși, aşa cum au făcut în noaptea aceea la Betleem. În Apocalips Cel Înviat în persoană spune: „Eu stau la ușă şi bat” (Ap 3,20). Să-i deschidem ușa inimii noastre. Să facem, din ea, un leagăn pentru Isus Prunc. Ca să simtă, în gerul din lume, căldura iubirii noastre şi a recunoștinței noastre infinite de răscumpărați!

Aceasta nu este ficţiune mentală frumoasă şi poetică; este acțiunea cea mai grea a vieţii. De fapt, în inima noastră este loc pentru mulţi oaspeți, dar pentru un singur stăpân. A-l naște pe Isus înseamnă a face să moară propriul „eu”, sau măcar a reînnoi decizia de a nu mai trăi pentru noi înșine, ci pentru Acela care s-a născut, a murit şi a înviat pentru noi (cf. Rom 14,7-9). „Unde se naște Dumnezeu, moare omul”, a afirmat existențialismul ateu. Este adevărat! Însă moare omul vechi, corupt şi destinat, în orice caz, să se termine cu moartea, şi se naște omul nou „creat în dreptate şi în sfințenia adevărată” (Ef 4,24), destinat la viaţa veșnică. Este o acțiune care nu se va termina cu Crăciunul, ci poate să înceapă cu el.

Fie ca Născătoarea de Dumnezeu care „l-a zămislit pe Cristos în inima sa mai înainte decât în trupul său” să ne ajute să realizăm această propunere.

Aniversare frumoasă lui Isus de ziua de naștere! Şi vouă tuturor – Sfinte şi iubite Părinte papa Francisc, veneraţi părinți, fraților şi surorilor – Crăciun fericit!

Cardinal Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Augustin, Predici, 215, 4.

[2] Augustin, Discurs 72,7 (Miscellanea Agostiniana, I, Roma 1930, pag. 163).

[3] Pensieri, 277-278, ed. Brunschvicg.

[4] Cf. Pensieri, 430, ed. Brunschvicg.

[5] Pensieri, 221, ed. Brunschvicg.

[6] Pensieri, 233, ed. Brunschvicg.

[7] Pensieri, 221, ed. Brunschvicg.

[8] În Origene, Împotriva lui Celsus, I, 26.28; VI, 10.

[9] Augustin, Confesiuni, VII, 18,24.

[10] Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 18,10.

[11] Toma da Celano, Vita Prima, 84-86.

[12] Coran, Sura III, 46-47.