„Moartea a fost înghiţită de victorie”, scrie sfântul Paul. În schimb nouă ni se pare că moartea înghite, ba chiar că nu este niciodată sătulă. Şi corintenilor li se părea astfel. De fapt, în pofida învierii lui Cristos şi a botezului lor, continuau să-i piardă pe cei dragi ai lor şi să nu se simtă în siguranță. În întunericul care ne înconjoară şi care ne pătrunde – semnele pandemiei, „al treilea război mondial pe bucăți”, atâtea tristeți personale, atâtea nedreptăți – Ridicarea Mariei la cer anunță o lume pe care n-o vedem. Şi este mai ușor, pentru noi, să spunem că ceea ce nu vedem nu există, mai degrabă decât să admitem în câte ocazii am greşit cu privire la asta. „Moartea a fost înghiţită de victorie”, dar pentru a vedea asta, ca Maria, trebuie să-l privim pe Isus în lupta sa învingătoare. Nu va fi o întâmplare dacă minunea relatată de cele mai multe ori în Evanghelii este vindecarea orbilor. A vedea este o minune. Ca orice sărbătoare creştină, cea a Mariei Ridicate la cer este o sărbătoare de lumină. O venire la lumină.
Alte fraze, în acel pasaj din Scrisoarea către Corinteni (1Cor 15,54-57), merită un pic de atenţie. În centrul textului sunt două întrebări. Prima: „Unde este, moarte, victoria ta?”. Noi am răspunde: „Peste tot!”. În schimb, apostolul, martor al învierii lui Isus, nu răspunde ca noi. A văzut sfârşitul morții. Înainte nu voia să creadă asta: voia să reducă la tăcere acea veste, persecutându-i pe credincioşi. După aceea, pe drumul Damascului, însuși sfârşitul morții vine să-l ia şi îl umple de viaţă. Paul învie: „Unde este, moarte, victoria ta?”.
Pentru noi, care poate că încă nu am căzut de pe cal, mai neliniștitoare este a doua întrebare: „Unde este, moarte, ghimpele tău?”. Așadar, moartea are un vârf, ca o insectă periculoasă care poate injecta în noi veninul său. Spre deosebire de prima întrebare, care rămâne suspendată – de fapt, moartea nu mai are victoria sa – a doua are un răspuns: „Ghimpele morții este păcatul”. Lucrurile par să se complice, dar problema este aşa de serioasă încât merită să fim atenți. Moartea ne este injectată, în trup şi în minte, de păcat: pentru aceasta ne otrăvește, ne face rău şi pare să fie peste tot. Ne înghite, dar nu ca acela care ne mănâncă din afară, ci dinăuntru. De fapt, am putea să trăim ca Maria, să alegem ceea ce ne face liberi, să ne iubim, să fim surori şi fraţi, să simţim demnitatea infinită a fiecărui gest şi gând al nostru, dar alegem contrariul. Ajungem bucăți şi lumea ajunge bucăți: tristețea ca un ghimpe ne pătrunde, atunci, cu o durere acută.
Adaugă sfântul Paul: „Iar puterea păcatului este Legea”. În tristețe apare povara poruncilor, ideea unui Dumnezeu dominant ca toţi cei care au pretenţii cu privire la noi, dictează lege, ne vor supuși. Ei bine, Maria strălucește în faţa noastră ca sora care nu a cedat în faţa acestei minciuni: l-a deosebit pe Dumnezeu de puterile lumești şi l-a primit drept cale şi libertate a sa. I-a oferit un sân, pentru a-l zămisli şi a-l aduce la lumină. Şi astfel a văzut ceea ce ochii noştri nu văd. Cântă asta ea însăși: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu Mântuitorul meu. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălțat pe cei smeriți. L-a sprijinit pe slujitorul său Israel amintindu-şi de îndurarea sa”. Pentru aceasta poporul creştin a recunoscut încă de la început că în ceasul încercării şi în somnul mormântului Dumnezeu a ajutat-o şi a înghițit moartea sa. În ea contemplăm un Dumnezeu care, dacă este primit în sân şi adus la lumină, fiecare cu propria istorie, învăluie de lumină şi coroană orice istorie.
De Sergio Massironi
(După L’Osservatore Romano, 13 august 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu