Câteva reflecții despre opera nepublicată a lui Jorge Mario Bergoglio publicată pe aceste pagini la prima aniversare a morții sale

Când s-a născut Roma? Unde și din cine a izvorât sămânța civilizației noastre? Nașterea Occidentului are nume, date și istorii clare: două nume mai presus de toate, Virgil și Enea. Roma s-a născut pe umerii lui Enea, din decizia acestuia de a-și susține tatăl, bătrânul Anchise, pentru a îmbrățișa trecutul și a călători spre viitor.

„Acceptându-și chemarea. Enea își ia pe umeri nu numai propriul destin, ci și pe cel al Romei… pe cel al lumii. Încă nu înțelege clar planul zeilor, dar îl acceptă; acesta nu-i mai aparține, este un răspuns, un da care trebuie să se împlinească”. Aceste cuvinte sunt de la un tânăr Jorge Mario Bergoglio. Au fost făcute publice la mult timp după ce au fost scrise, la un an după moartea Papei Francisc. Și totuși, au o prospețime incredibilă. Relatează însăși originile civilizației noastre, ale culturii noastre, într-o manieră total seculară.

La școală, am învățat că Homer este părintele poemului eroic, epic: protagoniștii din Iliada și Odiseea se ospătează cu zeii. Cu Virgil, însă, s-a născut poemul religios: în Eneida, protagonistul este antieroul, cel învins de istorie, care se lasă ghidat de zei spre destinul său.

Eseul lui Bergoglio are o istorie recentă, chiar dacă a fost scris când iezuitul era încă tânăr. A fost publicat în „L’Osservatore Romano” pe 21 aprilie, data nașterii Romei și a primei aniversări a morții Papei Francisc. Nu este un text al magisteriului pontifical, ci mai degrabă un eseu dăruit lumii culturii pentru a relata originile civilizației noastre. Bergoglio însuși explică această origine: „Această lucrare este o privire… o privire asupra istoriei, o privire care interoghează misterul dialogului dintre Dumnezeu și omenire”.

Însă nimic nu o face o istorie spirituală: este mai degrabă narațiunea unui om, Enea, care se răzvrătește împotriva acestui destin, o expresie a libertății sale, a acceptării sale chinuite a acestei sorți. O istorie născută dintr-o înfrângere, spuneam noi: „Un om, Enea, este chemat să scoată viață din acea cenușă (…). O mare chemare care trebuie îmbrățișată de un om care refuză să o accepte”.

În relatarea lui Virgil despre evadarea lui Enea, există cel puțin câteva episoade care relatează rebeliunea troianului împotriva destinului indicat de zei. Prima dată, când, Troia era încă în flăcări, își suspendă zborul pentru a-și aduna tovarășii, „oameni care nu se pot resemna să o vadă murind”. A doua oară, când își suspendă lunga rătăcire pentru Dido, o alegere amoroasă care îi întrerupe călătoria spre întemeierea unui nou oraș și a unei noi civilizații. Destinul lui Enea este întruchipat de statuete solide: „A trebuit să plece, să fugă… Vocația lui era clară: să întemeieze orașul și să introducă penații în Lazio”, salvat de la incendiul Troiei. Un destin care îl implică pe Augustus, părintele noii Rome, al noii civilizații și al rolului pe care Virgil i-l încredințează. Acest punct reprezintă marea inovație a textului lui Bergoglio.

Timp de secole, cultura creștină a distorsionat rolul lui Virgil, și odată cu el pe cel al lui August, cu interpretări înșelătoare. A patra eglogă din Bucolicele lui Virgil, în referința sa la copilul nenăscut care ne va călăuzi spre civilizația aurului, a fost interpretată ca o profeție virgiliană a nașterii lui Isus. În mod similar, secole mai târziu, în Evul Mediu, viziunea lui August din Templul Junonei de pe Campidoglio a fost interpretată ca o apariție premonitorie a Fecioarei Maria ținându-l pe Isus în brațe, împlinirea istoriei. În aceste citate virgiliene, Bergoglio se distanțează de interpretările creștine premonitorii: „Virgil era un păgân; nu putem vorbi despre credință în el, dar atitudinea cu care îl portretizează pe Enea ne arată un pas mai departe, aproape un instrument către credință, o plenitudine păgână”. Nu o profeție creștină, ci împlinirea culturii păgâne. „În Eneida, toți zeii contribuie la asigurarea faptului că un om slab, plin atât de curaj, cât și de frică, atinge un scop predeterminat”, scrie Bergoglio. După cum se poate observa, abordarea este diferită, mai umană. Nu o profeție păgână, ci împlinirea umanismului păgân.

Poemul lui Virgil îi încredințează lui Augustus în întregime rolul de a aduce nașterea unei noi civilizații și a unei noi culturi. Prin urmare, este crucial să încredințăm noua civilizație penaților din Troia. Apărarea pe care o face Eneida lui Virgil a penaților troieni, atacați de Enea în fuga sa, nu este pur întâmplătoare. Cea mai mare conspirație împotriva lui Augustus este condusă de Iullus Antonius, fiul lui Antonius, ultimul dușman al lui Augustus. Iar provocarea lui Iullus nu este doar conspirativă, ci își propune și să impună poemul său, Diomedea, care neagă fondarea Romei de către Enea pentru a-l impune pe progenitorul Paladiului troian, adus în Cetate de Ulise. Nu nașterea completă a unei noi civilizații și a unui nou oraș, ci permanența unui orizont antic, homeric. Augustus va rezista conspirației nu numai politic, ci și estetic și literar, iar pentru aceasta îi suntem recunoscători.

Această „ruptură” de orizontul antic este surprinsă cu acuitate de Bergoglio, fără ezitare sau exagerare: „Roma este amurgul unei ere care a fost lumină în Atena (…). Roma este sfârșitul unei lumi și începutul alteia: este omenirea făcută conducătoare, care așteaptă botezul (…). În Iliada și Odiseea, ni se prezintă oameni mai mult divini decât umani (…). Iliada cântă despre distrugerea unui oraș: Eneida despre reconstrucția altuia (…). Enea este în primul rând un om, un erou uman”.

Interpretarea Papei Francisc asupra Eneidei ca naștere a poemului religios se încadrează într-un cadru complet secular, umanist. Și în asta constă puterea și noutatea sa absolută. Cu atât mai mult motiv pentru care acest eseu ar trebui memorat în liceele noastre.

De Paolo Biondi

(După L’Osservatore Romano, 21 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu