Publicăm aici un extras din noua carte a lui Jean de Saint-Cheron, „Elogiu al unei războinice. Tereza de Lisieux, sfânta care s-a făcut bătălie” (Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2024, 160 de pagini), în librărie în această săptămână. Saint-Cheron, scriitor şi nuvelist francez, a obţinut în aceste zile grație ediției franceze a acestui text Premiul François-Victor Noury de la Intitut de France la propunerea lui Académie française. Autor al unui alt volum apreciat deja de critică şi de cititori. „Cine crede nu este un burghez” (Libreria Editrice Vaticana, 2023), cu care a obţinut Premiul Giuseppe Toniolo, Saint-Cheron va fi la următorul Meeting pentru prietenia dintre popoare de la Rimini, protagonist al unui dialog cu părintele Paolo Prosperi pornind de la un citat din Charles Péguy („Nu mai există creştini liniștiți!”) prevăzut pentru miercuri 21 august.
Iat-o așadar pe Tereza. Ne poate inspira evlavie, admiraţie, neîncredere, mânie sau indiferență. Putem cunoaște sau nu istoria sa, putem să-i ignorăm şi numele. Dar am văzut-o cu toții. Este acea tânără din ghips, albă sau policromă, buchet de trandafiri şi crucifix în mâini, voal pe cap şi văl de călugăriță care-i încadrează faţa. Se găsește în toate bisericile din lume, cu o întindere de lumânări roşii la picioarele sale. Şi bătrânele care murmură rugăciuni implorând-o cu privirea. Atunci când se face mai mică, este pusă în nişe în magazine, în cafenele, în spatele seifului sau printre sticlele de pe raft. Pretutindeni o vedem, o recunoaștem după îmbrăcămintea austeră, după obrăjorii săi şi după zâmbetul blând, un pic grav. Nu trebuie confundată cu altcineva, care nu este niciodată prea departe, în haina sa albă cu brâu albastru: Sfânta Fecioară Maria de Lourdes. Au mai mult sau mai puţin aceeaşi clientelă.
Tereza este mica soră cu buchetul de flori. Şi putem decide să ne oprim la asta. dar dacă vrem să întâlnim femeia de carne născută la Alençon în 1873, decedată la Lisieux în 1897, canonizată în 1925 şi proclamată al treizeci şi treilea învățător al Bisericii în 1997, trebuie să dăm la parte acel sentiment de dulcegărie transmis nouă de statuile de ghips colorat sau de unele formule celebre care îi sunt atribuite. Pentru că Tereza nu este o tânără bravă, liniștită. Într-un prim moment nu este ușor să ne convingem de acest lucru. Eroismul lui Ioana d’Arc este mai îndrăzneț. Desigur statuile ecvestre – coif şi stindard fluturând – nu sunt treburi de tinere. Tereza poartă povara atitudinii sale pudice şi al acelei limbi din secolul al XIX-lea care ni se pare diluat. Dar trebuie să ne scufundăm în manuscrisele autobiografice ale sfintei din Lisieux, să examinăm corespondența sa, să consultăm mărturiile celui care a cunoscut-o, pentru a fi cuprinși de sfințenia sa, „aşa de stranie, aşa de rezervată, implorată de antreprenori şi de simoniaci, cu zâmbetul său de neînțeles” (Georges Bernanos), şi a ne da seama că şi ea a petrecut viaţa sa pe un câmp de bătălie.
Desigur pentru că este sfântă. Raportul intrinsec care leagă sfințenia de arta militară nu va surprinde niciun cititor serios al Bibliei sau al vieților sfinților: în mod global, în tot creștinismul nu există decât război. Şi în seara vieţii sale de douăzeci şi patru de ani, dintre care nouă petrecuţi în mica mănăstire în care a intrat adolescentă (şi desigur a luptat pentru a intra acolo aşa de tânără), Tereza nu va înceta, între o criză de tuberculoză şi alta, să amintească îndârjirea sa de luptătoare: „Nu am spus că voi muri cu armele în mână?”; „Eu, care sunt un soldat aşa de valoros!”. Va strânge sabia în mână până la ultima respirație, amestecată cu sânge, în faţa morții.
Petru şi Paul au fost primii generali ai unei armate care n-a coborât niciodată armele. Armata sfinților. Așadar, nu mai puţin decât ceilalți, sfânta Tereza este o soldată din aceeaşi armată. Şi programul bătăliei (programul sfințeniei), expus cu amănunțime în Biblie, n-ar putea să fie mai clar: „Să-l iubești pe aproapele tău”.
Acest război permanent căruia Tereza îi datorează gloria sa are în creștinism numele de „luptă spirituală”. A fost soarta tuturor sfinților. La scară individuală, este lupta fiecăruia împotriva sa pentru a face binele. Tereza va face din ea obiect de meditație toată viaţa sa mergând pe urma Imitațiunii lui Cristos, tratat mistic din secolul al XV-lea care adună esențialul doctrinei despre lupta spirituală. Cunoaște pe de rost numeroase texte din el, pe care le presară în caietele sale.
În creștinism, aşa cum aminteşte Papa eventualilor dezertori, lupta sfințeniei nu este rezervată trupelor de elită: este vocația universală, unica aventură demnă de acest nume, în afara căreia este imposibilă orice fericire adevărată. Iată așadar sensul războiului în creștinism. Iată lupta sfinților. Dar ceea ce face din Tereza o luptătoare genială printre miile de canonizaţi este că nu numai că s-a sustras de la determinismele psihologice, sociale şi religioase care voiau să facă din ea o tânără supusă, paralizată de scrupule şi terorizată de un Dumnezeu pedepsitor, ci, şi mai mult, că a dus la extrem mai mult decât oricine paradoxul Evangheliei: în timp ce se proclamă războinică, ea caută să (re)devină o copilă. Ideea îi vine direct de la Isus: „Adevăr vă spun: dacă nu vă veți converti şi nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”. A înțeles că acolo era cheia istoriei: a accepta să fie o mică mică, ce îşi scoate forţa din ceea ce îi dau tatăl şi mama şi căreia nu-i este rușine să ceară cu glas tare. Dublă bătălie, așadar: a cere cu glas tare şi fără încetare forţa de a iubi, a se strădui să iubească. Şi pentru aceasta trebuie să facem elogiul.
De Jean de Saint-Cheron
(După L’Osservatore Romano, 26 iulie 2024)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu