Pentru a înţelege bine ce se înţelege prin indulgență, trebuie făcut un pas înapoi. În Biserica antică nu se spovedeau aşa cum facem astăzi. Iertarea păcatelor era un „fapt social”: se declarau păcătoşi (fără a coborî în amănunte, lucru care nu şi aşa nu folosea), se intra într-un grup (o adevărată „comunitate de recuperare”) şi se făcea un parcurs penitenţial care putea dura mai multe luni şi chiar ani în funcţie de gravitatea păcatului. De aceea, mai întâi se făcea pocăința şi numai la sfârşit (în general în dimineața de Joia Sfântă) se prezenta la episcop care impunea mâinile şi dădea dezlegarea de păcate. Așadar secvenţa era: mai întâi spovada, apoi pocăința şi la sfârşit dezlegarea.

Oricum era o perioadă lungă, care cerea timp şi care impunea multe sacrificii. Era un parcurs care se putea face de puține ori în viaţă şi se referea la păcate grave (furturi, omucideri, etc.…): înainte de a-l începe se gândea bine şi de obicei se făcea la bătrânețe (când şi capacitatea de a păcătui scădea).

În Evul Mediu viaţa creştină a continuat în mănăstiri şi acolo situația era foarte diferită. Trăind în mici comunităţi izolate se comiteau încontinuu multe păcate care nu erau grave şi nu se puteau face pocăinţe de luni şi ani pentru fiecare lipsă mică… în afară de faptul că episcopii erau întâlniţi foarte rar.

A început să se răspândească uzanţa de a spovedi păcatele abatelui mănăstirii, care dădea imediat dezlegarea şi după aceea stabilea pocăința, aşa cum facem şi astăzi.

În acest nou sistem se naște distincția între păcat (eliminat de spovadă) şi pedeapsă (de ispășit după ce s-a avut iertarea pentru a repara păcatul). De vreme ce sistemul vechi nu fusese abolit, durata pocăinţei era calculată mereu în zile, luni şi ani. În mănăstiri existau chiar „tarifare” corespunzătoare (cărțile penitenţiale) care prescriau durata pocăinţei pentru aproape toate păcatele posibile.

Totuşi, în ocazii deosebite (sărbătoare importantă, evenimente excepționale), un bun penitent putea obține o „scădere a pedepsei”. În schimbul vreunei fapte bune în plus, erau anulate mai multe zile, luni sau ani de pocăință. această „ofertă specială” lua numele de indulgență şi era adesea foarte potrivită; de aceea creştinii buni nu lăsau să le scape aceasta.

A fost cu ocazia unei mission impossible, adică recucerirea Ierusalimului invadată de arabi când în 1096 Papa Urban al II-lea, luând în considerare riscul foarte mare al acestei misiuni, a făcut pentru prima dată o ofertă nemaivăzută vreodată înainte: iertarea totală a pedepsei pentru cel care pleca pentru a elibera cetatea sfântă.

Aceasta a fost prima indulgență plenară. De atunci, tot mai des Papa, ca vicar al lui Cristos şi succesor al sfântului Petru, a folosit „puterea cheilor” primită de la Isus pentru a deschide tezaurul indulgențelor, înlocuind direct valoarea infinită a Răscumpărării faţă de zilele, lunile şi anii pocăinţelor antice: un „oficiu de schimb” foarte căutat în bună parte a Evului Mediu.

Omul medieval avea un raport imediat, intuitiv cu Dumnezeu: credea în milostivirea sa, dar se temea de dreptatea sa, pentru că se gândea la raportul cu El în mod întocmai „medieval”, adică precum un pact feudal între supus şi rege. Se punea literalmente în mâinile Sale (gestul rugăciunii „cu mâini întinse” provine din ceremoniile feudale) şi promitea să asculte de legile Sale; în schimb primea apărare, ajutor şi protecție împotriva curselor diavolului.

Încălcarea legii lui Dumnezeu era considerată un afront foarte grav la adresa regelui care, luând protecția sa îl expunea pe cel care încalcă la condamnare. De aici dorința de întoarce „în harul lui Dumnezeu”, contractând un nou pact feudal şi astfel „reinstalând antivirusul” împotriva diavolului.

Când Bonifaciu al VIII-lea în 1300 a convocat primul jubileu promiţând tuturor indulgența plenară în schimbul a numai treizeci de zile de rugăciuni la Roma, orașul a fost invadat de o armată de pelerini. De atunci „indulgență” şi „Jubileu” sunt o pereche de succes…

În secolele următoare dorința de mântuire nu s-a calmat, ceea ce a provocat o aprofundare a doctrinei cunoscute deja, conform căreia o faptă bună poate scurta timpul pocăinţei. În numele comuniunii sfinților, adică al legăturii care unește toţi botezații în unicul Trup mistic al lui Cristos, s-a dedus că scăderea pedepsei se putea aplica tuturor creştinilor, atât vii cât şi răposați.

Foamea de indulgențe s-a menținut vie timp de alte secole în poporul creştin.

Cu ieșirea din economia agricolă tipică a Evului Mediu şi intrarea în cea monetară tipică a perioadei moderne, indulgenţele au intrat în piețe.

Bogăția Evul Mediu era dată de pământul care garanta întreținere şi prin urmare autonomie; bogăția modernității este banul, care permite să se cumpere la piață ceea ce înainte se obținea de la pământ. În societatea civilă s-a început să se vândă funcţii publice, titluri nobiliare, magistraturi… În Biserică biserici ale cardinalilor, abaţii, dieceze. Negustorii mai bogaţi au dat bani şi regilor, împăraţilor, papilor, episcopilor.

Un episcop german de douăzeci şi şase de ani s-a îndatorat la o bancă mare pentru a cumpăra o dieceză mare. A mușcat mai mult decât poate mesteca și pentru a scăpa de datorii trebuie să strângă bani rapid. Pentru acelaşi motiv şi Papa are nevoie de bani: trebuie să continue să construiască bazilica „Sfântul Petru”. Ambii folosesc acelaşi sistem: o campanie de predicare pentru a obține indulgența plenară. Numai că acum fapta bună de făcut nu mai este recucerirea Ierusalimului, ci numai o ofertă modică în bani. Dorința de mântuire este mereu foarte mare, numai că acum intră brutal în logica de piață, cu multe sloganuri publicitare: Wenn die Münze klingt, die Seele springt! („Când sună moneda, sufletul sare în paradis”).

Episcopul pune să se predice indulgența Papei în dieceza sa şi reține pentru sine un procent din oferte. Veniturile sunt mari, favorizate de ambiguitatea propunerii (azi o numim „reclamă înșelătoare”), dar la un moment dat jocul se blochează.

Un tânăr augustinian, profesor de Sfânta Scriptură care se numește Martin Luther pune degetul pe rană: dacă nu există convertirea inimii este inutil a rămâne sărac pentru a cumpăra certificate papale!

Omul s-a schimbat şi se schimbă şi raportul său cu Dumnezeu: omul modern nu mai este supus al unui pact feudal, ci un individ cu conștiință tulburată, în căutarea adevărului, intolerant faţă de toate mistificările. Își dorește o relație sinceră și liberă cu Dumnezeu, să nu-și facă griji cu privire la plata facturii. Când îi invită pe colegii săi să discute despre asta, programul discuției îi scapă din mână şi invadează toată Germania, obținând succes enorm.

Indulgența, din ajutor pentru convertire devine sinonim cu infamie şi detonator al unui protest care explodează în toată Europa: şi aşa a rămas pentru multe conștiințe, scandalizate şi astăzi de gravitatea celor întâmplate în urmă cu cinci secole.

Să încercăm să refacem ordine: ce spune astăzi Biserica despre doctrina indulgențelor? Începem prin a spune ce nu mai este valabil: zilele, lunile şi anii de „scădere a pedepsei” au fost aboliţi de Paul al VI-lea în 1967. Astăzi indulgența poate fi numai parțială sau plenară, şi este foarte limitată faţă de trecut. Apoi aceste calități nu sunt cel mai important lucru: astăzi se predică mai ales doctrina spirituală care se află în spate: doctrina reziduurilor păcatului.

După spovadă păcatul este eliminat, dar rămâne nostalgia gustului păcatului. Răul menține atracția sa, continuă să ne ispitească, ne face slabi, ne face să recădem mereu în aceleaşi păcate. Oricine „este serios” cu Domnul, ştie bine că nu se poate înşela că este suficientă o spovadă pentru a o termina cu păcatul. Dacă am avea credinţă, cu siguranță ar fi aşa, dar slăbiciunea noastră este aşa încât din păcate nu este suficient. Şi trupul, după o boală gravă are nevoie de o lungă convalescenţă înainte de a se vindeca total. Atracția păcatului, reziduurile sale devin o piedică pentru cel care vrea să meargă vioi în voința lui Dumnezeu.

Pedeapsa păcatului este tocmai această lungă convalescenţă care ne împiedică să alergăm vioi spre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Atunci Biserica, pentru a veni în întâmpinarea celui care dorește să se vindece mai în grabă indică unele fapte bune cu siguranță utile pentru a se vindeca mai devreme: în realitate sunt tot cele obișnuite. De fapt se cere întărirea comuniunii cu Cristos în sacramente, cu credinţa Bisericii (recitarea Crezului şi rugăciunea pentru Papa) şi cu fraţii (fapte de caritate). Când acestor fapte le este acordată o indulgență (parțială sau plenară) noi credem prin credinţă că atracția faţă de păcat scade şi crește în schimb în mod deosebit de intens caritatea şi sfințenia. Zgura păcatului este eliminată şi ne vindecăm mai repede decât înainte.

Iată pentru ce astăzi ca şi atunci, un creştin bun nu lasă să-i scape această „ofertă specială”!

De Federico Corrubolo

(După L’Osservatore Romano, 13 mai 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu