Înainte de a intra în reflecția mea finală, aș dori să exprim apropierea noastră, a mea și a întregului Colegiu al Cardinalilor, de poporul Venezuelei, grav afectat de recentul cutremur violent. Asigurăm rugăciunea noastră pentru victime, pentru familiile lor și pentru toți cei care suferă consecințele acestei tragedii. De asemenea, îi încredințăm Domnului pe toți cei implicați în acțiunile de ajutorare și cerem comunității internaționale să continue să arate solidaritate cu această națiune iubită.

Iubiţi frați cardinali, încheiem aceste zile cu un sentiment de profundă recunoștință. Vă mulțumesc pentru libertatea, fraternitatea și spiritul eclezial cu care ați participat la lucrările noastre. Port cu mine nu numai conținutul reflecțiilor voastre, ci și experiența care le-a făcut posibile. În aceste zile am căutat împreună voința Domnului, în convingerea că Cristos continuă să lucreze în Biserica sa: El este cel care ne precede, ne adună, vorbește prin frații și surorile noastre și ne conduce în misiunea noastră. Totul vine de la El și totul se întoarce la El. De aceea, a-i vedea pe cardinali care provin din Biserici, culturi și situaţii atât de diferite ascultându-se unii pe alții și căutând împreună ceea ce servește cel mai bine Evangheliei a fost un motiv de consolare și speranță pentru mine.

Am început aceste zile ghidați de imaginea bunului samaritean: un om care se oprește în fața fratelui său rănit, este profund mișcat și are grijă de el. Aș dori acum să închei cu o altă icoană evanghelică: cea a discipolilor din Emaus. Și ei călătoresc marcați de tristețe și dezamăgire, dar Domnul devine tovarășul lor de drum, ascultă întrebările lor, deschide Scripturile, le face inima să ardă și le transformă drumul. Îmi place să cred că și ceea ce am trăit în aceste zile poartă ceva din această experiență: am mers împreună, ne-am ascultat unii pe alții și, dacă i-am făcut loc Domnului, El a reaprins speranța în inimile noastre și acum ne trimite înapoi la Bisericile noastre pentru a relua drumul cu o nouă perspectivă.

Reflecția finală asupra drumului sinodal ne-a ajutat să reconsiderăm ceea ce am trăit în aceste zile. Mi se pare că întrebarea despre sinodalitate nu este în primul rând: „Cine are puterea de a decide?”. Întrebarea este mai profundă: „Cum păzim împreună darul pe care Domnul l-a încredințat Bisericii sale?”. Când această întrebare devine centrul discernământului nostru, și problemele autorității, coresponsabilității și luării deciziilor își găsesc locul potrivit, iluminate de misiunea și fidelitatea comună față de Evanghelie. Așadar, doresc să vă încredințez încă o dată drumul de realizare a Sinodului. Vă cer să-l însoțiți cu convingere în Bisericile pe care le slujiți, favorizând o înțelegere autentică și încurajând pe toți să participe: este vorba de a ajuta Bisericile noastre să crească într-o manieră din ce în ce mai evanghelică.

Vă reamintesc, așa cum am auzit de la cardinalul Grech, sinodalitatea nu este o colecție de întâlniri, nici o metodă de lucru. Este un stil spiritual. Se naște din întâlnire, crește prin ascultare și se maturizează prin discernământ. Adevărata întrebare nu este câte conversații vom putea organiza, ci ce calitate evanghelică vor avea întâlnirile noastre. Când ne ascultăm unii pe alții cu umilință și libertate, făcând loc Duhului, conversațiile noastre nu rămân un schimb de idei, ci devin un loc de convertire, în care creștem împreună în fidelitate față de Domnul.

Reflectând asupra conversațiilor din aceste zile, iau cu mine în primul rând privirea cu care ați contemplat lumea în prima sesiune. Mulți dintre voi ați vorbit despre suferința cauzată de război, violență, sărăcie și de numeroasele nedreptăți care marchează viața oamenilor. Dar nu v-ați oprit să le descrieți. În spatele acestor tragedii, ați recunoscut o suferință și mai profundă: singurătatea, criza relațiilor, pierderea speranței, dificultatea de a ne recunoaște unii pe alții ca frați și surori. Este o privire care nu se îndepărtează de rănile lumii, ci le caută rădăcinile, recunoscând, adesea ascunsă în ele, o dorință reînnoită de sens, autenticitate, spiritualitate și comunitate. Mulți astăzi caută speranța și relațiile adevărate.

Am fost deosebit de impresionat de modul în care aţi vorbit despre tineri. În întrebările lor, dar și în suferința care uneori îi duce la disperare – și alteori la disperarea extremă de a-și lua viața – aţi recunoscut una dintre cele mai profunde răni ale timpului nostru. Dar aţi recunoscut și lucrarea Duhului. Căutarea lor de autenticitate, de relații adevărate și de sens ne amintește că Evanghelia continuă să răspundă celor mai profunde dorințe ale inimii umane. A-i asculta pe ei și pe familiile lor cu umilință este, de asemenea, o modalitate prin care Domnul poate continua să convertească Biserica.

Mulți dintre voi ați menționat și familia. Acolo unde familiile sunt susținute și însoțite, crește o școală de relații, de solidaritate și de speranță; acolo unde sunt rănite sau izolate, societatea în ansamblu suportă consecințele. În octombrie, vom avea o întâlnire cu conducătorii Bisericilor Orientale și cu președinții Conferințelor Episcopale pentru a evalua pașii făcuți de la Amoris laetitia. Vor participa și unele familii, care își vor împărtăși experiențele. Prezența lor este esențială, dar sper că toți cei care vor veni se vor pregăti ascultând cu atenție și împărtășind experiențele familiilor Bisericilor lor.

Așadar, ați căutat să ascultați ceea ce rănile lumii dezvăluie despre inima umană. Tocmai acolo, în inimă, se decide și pacea. Înainte de a se manifesta în istorie, războiul se naște în noi, când suspiciunea înlocuiește încrederea, frica înlocuiește speranța, iar celălalt este perceput ca o amenințare. Dar în aceeași inimă Cristos continuă să ne întâlnească, să ne vorbească și să ne convertească. Dintr-o inimă împăcată se pot naște cuvinte dezarmate, relații noi și o pace capabilă să ajungă chiar și la cele mai îndepărtate popoare.

A doua sesiune ne-a determinat să facem un pas mai departe. Mi se pare că ați înțeles cu mare claritate una dintre intuițiile din Magnifica humanitas: războiul nu este numai un conflict între state. S-a născut mult mai devreme, dintr-o cultură a puterii care străbate modul nostru de a gândi, de a trăi relațiile, de a exercita puterea, de a folosi economia, tehnologia și chiar religia. Dacă aceasta este rădăcina crizei, răspunsul presupune reconstruirea unei culturi a cooperării și dialogului, capabilă să dea o nouă putere și multilateralismului, pentru ca oamenii să învețe din nou să caute împreună binele comun al întregii familii umane. În acest drum contribuția credincioșilor laici implicați în viața publică este esențială: ei au nevoie de apropierea și sprijinul comunității ecleziale pentru a trăi „caritatea politică” pe care ați menționat-o. Cultura cooperării însăși crește prin dialogul ecumenic și interreligios, care nu atenuează identitatea noastră creștină, ci o face capabilă să slujească împreună binele comun și pacea.

Am găsit deosebit de valoros și modul în care unii dintre voi ați abordat tema răspunsului nonviolent la multiplele forme de violență. Este un mod profund evanghelic de a locui istoria, rod al contemplării modului de acțiune al lui Isus. Nu constă în renunțarea la conflict sau într-o atitudine pasivă, ci în alegerea confruntării cu acesta fără a-i reproduce logica. Nu renunță la adevăr și nici nu reduce la tăcere răul, ci refuză să-l apere cu violența și să-l transforme pe celălalt într-un dușman: începe prin a se dezarma. Revelează astfel logica Paștelui, în care iubirea se manifestă ca fiind mai puternică decât ura, iar iertarea rupe spirala răzbunării. Aceasta este puterea Celui Răstignit și Înviat: o putere care nu distruge dușmanul, ci face posibilă redescoperirea unui frate.

Din această perspectivă, mai multe grupuri au subliniat necesitatea de a continua explorarea temei legitimei apărări, în lumina transformărilor profunde care au avut loc în natura conflictelor contemporane. Această reflecție merită dezvoltată în continuare, cu rigoarea teologică și pastorală necesară.

Am salutat, de asemenea, cu un interes deosebit insistența dumneavoastră asupra Doctrinei Sociale a Bisericii. Ați exprimat dorința ca aceasta să devină din ce în ce mai mult o moștenire vie a comunităților noastre, un criteriu standard pentru formarea conștiințelor și pentru discernământul pastoral. Nu oferă soluții prestabilite, ci educă Biserica într-un mod evanghelic de a locui realitatea, de a o interpreta și de a ghida acțiunea în mod responsabil.

Un alt fir comun m-a frapat. Mulți dintre voi ați observat că astăzi binele comun nu este numai un scop de urmărit: este o realitate de redescoperit împreună. Trăim într-un timp în care devine dificil chiar și să recunoaștem ceea ce este cu adevărat bine pentru toți. Din acest motiv, înrădăcinată în Cristos, Biserica este chemată să protejeze locuri de întâlnire, ascultare și dialog în care să poată înflori o cultură reînnoită a binelui comun. Aceasta necesită și o muncă educațională răbdătoare, care să ne ajute să recunoaștem demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane și responsabilitatea care ne leagă unii de alții. În acest drum, săracii nu sunt numai destinatari ai grijii noastre, ci protagoniști ai speranței pe care Dumnezeu continuă să o inspire în istorie.

O altă convingere a ieșit la iveală cu forță din multe dintre reflecțiile dumneavoastră. În timp ce ne interogam cu privire la responsabilitățile Bisericii în lumea de astăzi, ați subliniat încontinuu importanța mărturiei, a proximității, a formării conștiințelor și a construirii unor comunități fraterne și credibile. Această mărturie se naște din întâlnirea cu Cristos, din Cuvântul său și din Sacramente, în care Domnul își susține poporul și îl face capabil să slujească lumea cu puterea Evangheliei. Biserica este chemată să devină din ce în ce mai mult ceea ce proclamă. Pe această temelie pot da roade chiar și reformele necesare ale structurilor, instituțiilor și proceselor.

Astfel, aceste zile îmi întăresc speranța. Nu numai pentru ceea ce am împărtășit, ci și pentru modul în care am făcut-o. Într-o perioadă marcată de polarizare, modul în care Biserica ascultă și dialoghează devine, de asemenea, parte a mesajului său. Dacă putem continua să căutăm împreună voința Domnului, lăsându-ne călăuziți de Duhul Sfânt, sunt sigur că comuniunea noastră va deveni tot mai rodnică pentru misiunea Bisericii și pentru slujirea întregii familii umane.

Cred că, încetul cu încetul, redescoperim adevăratul sens al consistoriului: reunirea Colegiului Cardinalilor în jurul Succesorului lui Petru, astfel încât, prin ascultare reciprocă și discernământ împărtășit, Duhul Sfânt să-l ajute pe Papa să călăuzească Biserica. Nu este un parlament, nu este un congres în care prevalează opinii sau interese, ci o experiență de comuniune în slujba misiunii. Ceea ce învățăm să trăim în aceste zile nu privește doar Colegiul Cardinalilor. Este un mod de viață pe care suntem chemați să-l promovăm în întreaga Biserică, astfel încât fiecare persoană botezată, conform vocației și responsabilității sale, să poată participa la construirea civilizației iubirii și la slujirea binelui comun. După cum am menționat deja, doresc să continui acest eveniment anual începând de anul viitor. Nu am stabilit încă data: intenționez să v-o comunic spre sfârșitul acestui an.

Acest consistoriu a fost un moment prețios, dar nu trebuie să rămână un eveniment izolat. În întreaga Biserică, dorim să promovăm spații în care poporul lui Dumnezeu să se poată asculta reciproc, să se roage, să discearnă și să meargă împreună. Acesta este sufletul procesului de implementare a Sinodului. Acesta va fi și spiritul următoarei întâlniri dedicate lui Amoris laetitia și al multor alte inițiative pe care Domnul ni le va cere să le întreprindem. Ceea ce contează nu este să multiplicăm întâlnirile noastre, ci să învățăm să experimentăm întâlniri în care, ascultându-ne unii pe alții, învățăm împreună să-l ascultăm pe Domnul.

Înainte de a încheia, aș dori să salut apelul unanim care a izvorât din acest consistoriu și să-l însușim. Ba chiar, aș dori să facem acest lucru împreună, prin aceste cuvinte. Să le spunem aceasta fraților noștri episcopi, Bisericilor încredințate slujirii noastre și tuturor popoarelor pământului: Dumnezeu dorește pacea pentru fiecare națiune și pentru fiecare popor. De aceea, nu trebuie să ne resemnăm cu violența. Violența nu va avea ultimul cuvânt. Dumnezeu continuă să deschidă căi de reconciliere și de pace de-a lungul istoriei. Avem responsabilitatea de a le parcurge cu curaj și de a ajuta lumea să le recunoască.

Fraților, vă mulțumesc din suflet pentru contribuția voastră, precum și vorbitorilor, moderatorilor și tuturor celor care, cu generozitate și discreție, au făcut posibile aceste zile de muncă și de fraternitate. Vă mulțumesc că m-ați ajutat, încă o dată, să recunosc lucrarea pe care Cristos continuă să o facă în poporul său și în lume. Încredințăm roadele acestui consistoriu mijlocirii Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Ea să ne învețe să păstrăm unitatea în diversitate și să slujim Evanghelia păcii cu umilinţă, curaj și speranță. Mulțumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu