Iubiți fraţi cardinali,

Vă urez bun venit și vă mulțumesc din inimă că ați acceptat încă o dată invitația mea. Prezența dumneavoastră demonstrează grija față de întreaga Biserică pe care o împărtășim în slujirea poporului lui Dumnezeu și a misiunii încredințate nouă de Domnul.

În consistoriul din ianuarie, am exprimat o dorință simplă: ca aceste întâlniri să ne ajute să învățăm tot mai mult să „lucrăm împreună în slujba Bisericii” și să purtăm „o conversație care să mă ajute să slujesc misiunea întregii Biserici”. Acestea nu au fost numai cuvinte introductive. Continui să cred că aceasta este una dintre cele mai importante responsabilități încredințate Colegiului Cardinalilor. Și noi, ca întreaga Biserică, învățăm călătorind. Comuniunea nu este niciodată un rezultat atins o dată pentru totdeauna: rămâne o convertire zilnică, care prinde contur în rugăciune și prin atitudini concrete, relații de încredere și disponibilitate de a ne asculta unii pe alții.

În ultimele luni, am reamintit în repetate rânduri că suntem chemați să fim constructori ai comuniunii lui Cristos, o comuniune care prinde contur într-o Biserică sinodală în care toți cooperează în aceeași misiune, fiecare după propria carismă și slujire.

Așa cum am spus Curiei Romane, această comuniune „se construiește, mai mult decât prin cuvinte și documente, prin gesturi și atitudini concrete care trebuie să se manifeste în viața noastră de zi cu zi, inclusiv în mediul de lucru” (Discurs adresat Curiei Romane pentru urările de Crăciun, 22 decembrie 2025). Nu suntem păstori ai unor interese particulare, ci „discipoli și martori ai Împărăției lui Dumnezeu, chemați să fim în Cristos un ferment al fraternității universale” (Ivi).

Din acest motiv, am dorit ca munca noastră să se concentreze asupra a patru teme profund interconectate.

În primul rând, suntem invitați să contemplăm lumea în care Biserica este chemată să proclame Evanghelia. Înainte de a ne întreba ce să facem, trebuie să ne oprim în fața realității, privind-o cu ochii credinței și lăsându-ne provocați ascultându-i pe frații și surorile noastre. După cum am amintit acum câteva săptămâni, „Isus umblă pe străzi, trece prin piețe, vizitează cartierele noastre și locuiește în locurile vieții noastre de zi cu zi, ca Dumnezeul apropiat care merge cu poporul său, ca Domnul istoriei” (Omilia în Plaza de Cibeles, Madrid, 7 iunie 2026). Și astăzi, Domnul continuă să ne precedă în istorie, iar Biserica este chemată în primul rând să recunoască prezența sa.

Vom reflecta apoi împreună asupra culturii puterii și a civilizației iubirii. Mulți dintre voi proveniți din țări marcate de război, violență, polarizare socială sau religioasă. Dar niciunul dintre noi nu este imun la multiplele forme de conflict, opresiune și fractură care afectează societățile noastre de astăzi. Prin urmare, discernământul pe care suntem chemați să-l întreprindem privește pe toți și provoacă misiunea Bisericii în fiecare context. Enciclica Magnifica humanitas ne oferă câteva chei prețioase pentru interpretarea acestui timp. Sunt deosebit de interesat să aud cum rezonează aceste pagini în Bisericile voastre, ce întrebări ridică, ce perspective deschid, ce pași sugerează. O enciclică își continuă drumul atunci când este primită, interpretată și întrupată în viața concretă a Bisericilor.

A treia sesiune va explora în continuare Magnifica humanitas, examinând contribuția Bisericii la construirea binelui comun. Trăim într-o epocă în care tentația fragmentării crește și interesele particulare prevalează cu ușurință. Doctrina socială a Bisericii ne amintește că binele comun nu apare spontan, ci cere responsabilitate comună. Pentru Biserică, aceasta ia o formă foarte specifică: un stil sinodal în slujba misiunii Împărăției. Enciclica Magnifica humanitas amintește acest lucru la nr. 86, adăugând că aceasta necesită atenție la modul în care se iau deciziile și se exercită responsabilitățile, în transparență, în evaluare și în coresponsabilitate.

În final, vom dedica o sesiune drumului de implementare a Sinodului. Această ultimă sesiune nu introduce o temă nouă, ci mai degrabă adună și conectează ceea ce am împărtășit în sesiunile anterioare. Confruntată cu rănile lumii, cu construirea binelui comun și cu misiunea Bisericii, sinodalitatea indică o cale de urmat: ascultarea, discernământul și asumarea împreună a responsabilității pentru alegerile pe care Domnul ni le încredințează. Sinodalitatea nu este în primul rând un set de proceduri; așa cum am spus de multe ori, sinodalitatea este o atitudine, o deschidere, o disponibilitate de a înțelege. Uneori a fost interpretată ca o diminuare a autorității. În realitate, ne ajută să înțelegem mai profund sensul autorității în sine, care există pentru a proteja comuniunea, a încuraja participarea tuturor și a ghida drumul comun al Bisericii.

Aceste patru sesiuni își găsesc unitatea în perspectiva misionară pe care am împărtășit-o în ultimul consistoriu și pe care am reamintit-o în scrisoarea mea din aprilie anul trecut. Nu suntem aici în primul rând pentru a reflecta asupra vieții interne a Bisericii.

Toate temele pe care le vom aborda – viziunea noastră asupra lumii, pacea, binele comun, sinodalitatea – converg într-o singură întrebare: cum putem ajuta Bisericile noastre de astăzi să proclame Evanghelia cu mai multă fidelitate, libertate și credibilitate? Misiunea nu este numai una dintre multele misiuni ale Bisericii. Este rațiunea ei de a exista și, tocmai din acest motiv, devine și criteriul care ne ghidează discernământul. Atunci când învățăm să ne ascultăm unii pe alții, să împărtășim responsabilitățile, să recunoaștem acțiunea Duhului Sfânt în diferitele Biserici, nu numai că ne îmbunătățim modul de lucru: devenim o Biserică mai capabilă să întâlnească bărbații și femeile timpului nostru și să le dea mărturie despre bucuria Evangheliei.

Din acest motiv, aș dori să vă cer un ajutor special. Slujirea pe care Domnul mi-a încredințat-o nu poate fi îndeplinită singur. Necesită experiența voastră, înțelepciunea voastră pastorală, cunoașterea Bisericilor și a popoarelor care vă sunt încredințate. Mă bazez pe voi să mă ajutați să discern ceea ce Duhul spune Bisericii astăzi. Am nevoie de sprijinul vostru: puternic, explicit și public. Am nevoie să mă simt susținut de voi ca de frați.

De aceea, vă rog să mă însoțiți nu numai în aceste zile de muncă, ci și în slujirea mea zilnică a comuniunii Bisericii universale. Ajutați-mă să ascult ceea ce se naște în Biserici, să recunosc semnele de speranță care adesea cresc în tăcere, dar și să nu ignor dificultățile, neînțelegerile și rezistențele care pot încetini drumul. Am nevoie de libertatea voastră, de franchețea voastră și de loialitatea voastră. Sfatul sincer este întotdeauna un act de comuniune.

Vă rog, de asemenea, să susțineți, fiecare în propria Biserică și în propria slujire, acest stil de discernământ eclezial. Știu că necesită răbdare și uneori ridică întrebări. Totuși, sunt convins că Domnul ne învață un mod mai evanghelic de a trăi împreună responsabilitatea pe care ne-a încredințat-o. De aceasta depind și credibilitatea mărturiei noastre și rodnicia misiunii noastre.

De aceea, doresc să vă încurajez să vă implicați cu convingere în munca de grup. Știu că, pentru mulți dintre noi, aceasta nu este modalitatea obișnuită de a conduce un consistoriu. Totuși, și aceasta face parte din drumul pe care Domnul ne conduce. Bineînțeles, va exista loc și pentru intervenții personale și, ca întotdeauna, fiecare persoană va fi liberă să-mi trimită observațiile sau reflecțiile sale private. Dar vă rog să intrați cu încredere în acest exercițiu eclezial. Și noi învățăm sinodalitatea practicând-o; învățăm împreună să creștem în comuniune. Vă mulțumesc anticipat pentru disponibilitatea voastră, pentru libertatea voastră interioară și pentru iubirea voastră față de Biserică.

Să încredințăm aceste zile Duhului Sfânt, ca El să ne facă docili glasului său și să ne dăruiască harul de a căuta împreună ceea ce slujește cel mai bine Evangheliei și binelui poporului lui Dumnezeu.

Mulțumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu