În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi.

Iubiți fraţi întru episcopat,

preoţi, seminariști, cei din familie,

În primul rând, vă mulțumesc din adâncul inimii pentru prezența voastră astăzi aici.

Veniți din două căi diferite și din două ținuturi diferite, dar anul acesta casele voastre sărbătoresc împreună o aniversare. La Molfetta, comemorați primul centenar al noului sediu, comandat de Papa Pius al XI-lea, al cărui nume îl poartă seminarul vostru, în timp ce la Aversa, sărbătoriți tricentenarul deschiderii sediului actual.

Întâlnindu-vă, aș dori să subliniez o dimensiune a drumului vostru formativ: cea a relației cu Cel care v-a chemat. Studiul, disciplina și etapele drumului sunt elemente importante de reținut, dar sunt valide numai dacă sunt înrădăcinate într-o relație cu Dumnezeu.

Sfântul Marcu, în Evanghelia sa, relatează că Isus „Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice ” (Mc 3,13-14).

Totul este deja acolo în aceste câteva cuvinte. Concentrându-ne pe această scurtă pericopă putem vedea un minunat rezumat al experienței valabil pentru fiecare persoană chemată, pentru toți cei care doresc să aprofundeze adevărul vocației lor. Există muntele de urcat, unde să ajungem la Cristos și, mai presus de toate, unde să fim împreună cu El. Inima experienței seminarului este în întregime aici: a învăța să fim cu Învăţătorul, Domnul Isus.

Evanghelistul relatează că Domnul „i-a chemat pe cei pe care i-a voit el”, și subliniază imediat libertatea lui Dumnezeu, din care decurge orice vocație. Nu există concurență, nu există clasament și nici nu este scris că a ales pe cel mai bun: i-a ales pe cei pe care și-a dorit. Într-o lume atât de ocupată cu celebrarea realizării de sine, este cu adevărat important să reiterăm că niciunul dintre voi și niciunul dintre noi nu sunt aici pentru că a meritat-o, ci numai printr-o alegere liberă din partea lui Dumnezeu Tatăl, semn și garanție a unei iubiri gratuite care ne împiedică mereu și nu dezamăgește niciodată.

Preaiubiţi seminariști, însăși prezența voastră în seminar este un semn de speranță pentru întreaga Biserică. Nu de un optimism vag, ci de certitudinea că Domnul cheamă mereu, în fiecare epocă a istoriei și în fiecare loc. Privind la fiecare dintre voi, contemplu minunea lui Dumnezeu, care nu se satură niciodată să șoptească inimilor tinerilor frumusețea dăruirii vieții pentru El și pentru Biserică.

Fiecare vocație se naște dintr-un dialog intim cu Dumnezeu, cultivat în tăcere și rugăciune, care adesea are loc „în pofida zgomotului uneori asurzitor al lumii” (Leon al XIV-lea, Mesaj pentru a 63-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, 16 martie 2026). Acolo se decide totul, iar pentru ca acest dialog să aibă loc, trebuie să învățăm să fim cu El.

Aveți multe exemple, dar cred că pentru voi toți, venerabilul episcop don Tonino Bello arată cu o claritate deosebită ce înseamnă să fii preot și episcop: nu în cuvinte, ci în fiecare gest și în fiecare decizie, și mărturisindu-l până la capăt.

De aceea, timpul seminarului rămâne necesar, astăzi nu mai puțin decât era ieri. Într-o lume grăbită și care privește cu suspiciune orice pauză prelungită, s-ar putea crede că este un lux sau o instituție demodată, dar nu este așa. Tocmai pentru că timpul nostru este rapid și zgomotos, avem nevoie de un loc și de o perioadă a vieții în care să învățăm să fim, să discernem, să ne lăsăm formați fără scurtături. Seminarul nu este o amânare a misiunii, ci mai degrabă condiția ei. Să nu-l subestimăm.

După ce am auzit glasul Domnului, de fapt, trebuie să ajungem la El și să urcăm muntele, iar acest lucru poate fi uneori obositor, pentru că urcăm pe jos, uneori gâfâind, fără să vedem încă vârful.

Trudele vieții spirituale sunt însă susținute de frumusețea fraternității și de împărtășirea misiunii. Într-adevăr, pe munte Isus nu cheamă un singur om, ci doisprezece, cu personalități dintre cele mai disparate și uneori improbabile în ochii noștri. Domnul îi adună, îi ține aproape unii de alții, pentru ca ei să învețe că Biserica se trăiește împreună: nu este proprietatea niciunuia dintre noi și suntem cu toții chemați să o iubim și să o slujim ca un singur trup. Voi, cei care veniți din Molfetta, experimentați acest lucru într-un mod special, pentru că în seminarul regional, comuniunea dintre Bisericile din Puglia nu este un ideal, ci o prietenie concretă care a crescut în acești ani și vă va însoți ca preoți de-a lungul vieții voastre.

Pentru că, așa cum „niciun păstor nu există singur” (Leon al XIV-lea, Scrisoarea apostolică O fidelitate care generează viitor, 8 decembrie 2025, 15), nici măcar un seminarist nu poate concepe un drum privat cu Domnul: el trebuie să simtă și să experimenteze mereu frumusețea medierii ecleziale. Seminarul, așadar, chiar înainte de a fi un loc de dobândire a informațiilor, „trebuie să fie o școală a afectului” (ibid., 12). Și vă cer vouă, dragi formatori, să fiți primii maeștri ai acelei griji și fraternități care se manifestă în relații autentice, personale și comunitare, bazate pe adevăr și caritate. Nu se poate improviza misiunea de formator: slujirea voastră este o slujire extrem de delicată pentru care se pregătește cu cunoaștere, răbdare și iubire.

Apoi rămâne ultimul pas: cel în care se coboară de pe munte, pentru că muntele nu este un refugiu. Isus nu îi conduce pe cei doisprezece în siguranță, ci pentru ca, după ce l-au experimentat pe Dumnezeu, să fie trimiși să comunice lumii această noutate a vieții.

Veți fi, așadar, chemați să coborâți de pe munte, să fiți trimiși la oamenii din ținuturile voastre: la acele familii care se luptă să se descurce, la tinerii care la douăzeci de ani își fac bagajele pentru a căuta de lucru, la bătrânii care trăiesc singuri, la cei marginalizați, la cei care și-au pierdut sensul existenței. Preotul este trimis la toţi pentru a putea vesti tuturor frumusețea credinței în Isus Cristos, vestea bună a mântuirii noastre. Este mântuirea care ne este dată prin Maria. Încredințați-vă ei, ca și celei care a făcut prima dată ceea ce vi se cere astăzi. Cereți Mariei harul de a învăța să spuneți „da”-ul vostru Domnului Isus în fiecare zi.

Preaiubiţi seminariști, înainte de a ne lua rămas bun, vreau să vă mulțumesc. Vă mulțumesc, în numele Bisericii, pentru „da”-ul pe care l-ați rostit și pe care îl repetați în fiecare zi: nu este ușor și nici nu poate fi dat de bun în lumea de astăzi, iar Biserica știe bine acest lucru.

Și doresc să adresez mulțumiri speciale familiilor prezente aici. O vocație nu se naște niciodată fără un mediu potrivit și adesea are nevoie de o casă, de părinți care se roagă și care știu să se lase purtaţi. Vouă, dragi familii, vă exprim recunoștința mea și a întregii Biserici.

Îi salut și îi binecuvântez pe diaconii care vor fi hirotoniți preoți în câteva zile: vă port în rugăciunile mele personale, pentru ca să fiți mereu discipoli fideli, bucuroși și curajoși ai Domnului. Ne vom ruga pentru voi, pentru voi toți.

Vă binecuvântez pe toți din adâncul inimii mele, împreună cu episcopii voștri, formatorii voștri, familiile voastre și acele comunități care vă așteaptă și se roagă deja pentru voi. Vă mulțumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu