[În spaniolă] În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Pacea să fie cu voi!

Salut cordial Eminențele Voastre, Excelențele Voastre, autoritățile ecleziastice ale Consiliului Episcopal Latinoamerican și Caraibian, Conferința Eclezială Amazoniană și Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite. Apreciez statornicia cu care, împreună cu Comisia Pontificală pentru America Latină, ați susținut acest drum de dialog socio-ambiental nord-sud timp de cinci ani.

De asemenea, îmi exprim recunoștința pentru prezența și sprijinul reprezentanților organizațiilor internaționale, ai băncilor regionale de dezvoltare, ai comunității de afaceri și ai fundațiilor care s-au alăturat în acest drum.

De asemenea, urez bun venit președinților, vicepreședinților și secretarilor generali ai sindicatelor și asociațiilor patronale din cele două Americi, precum și liderilor rețelelor ecleziale din America Latină și Caraibe, ai Comunităților Organizate din America de Nord și ai rețelelor universitare din ambele emisfere. Prezența lor exprimă dorința de a continua un dialog care poate duce la o cale către modele de dezvoltare mai umane, sustenabile și solidare, capabile să protejeze demnitatea fiecărei persoane și să acorde o atenție deosebită celor aflați în risc de marginalizare.

Această întâlnire prezintă un interes deosebit datorită amplorii sectoarelor reprezentate și a responsabilității pe care mulți dintre participanții săi o au în domenii cruciale pentru viața socială, economică și culturală. Tocmai din acest motiv, acest spațiu de dialog ne poate ajuta să abordăm, cu mai mult realism, provocările care afectează viitorul nostru comun.

La începutul pontificatului meu, la întâlnirea cu Colegiul Cardinalilor, am amintit câteva note fundamentale ale drumului pe care Biserica universală l-a parcurs de zeci de ani, pe urmele Conciliului al II-lea din Vatican. Printre aceștia am subliniat necesitatea unui „dialog curajos și încrezător cu lumea contemporană în diferitele sale componente și realități” (Discurs adresat Colegiului Cardinalilor, 10 mai 2025).

Acest dialog aparține însăși misiunii Bisericii, care a primit de la Iisus Cristos sarcina de a vesti Evanghelia tuturor popoarelor și de a aduce lumina ei în realitățile concrete din fiecare timp. Natura ei pastorală face parte din propria ei natură și o angajează să înfrunte realitatea bărbaților și femeilor la care este trimisă. Imperativul Evangheliei de a îngriji pe cei săraci cere, de asemenea, ca această privire să fie îndreptată într-un mod special către cei care suferă cel mai grav de pe urma schimbărilor sociale, economice și tehnologice.

Acum doar câteva zile, am amintit că Biserica este chemată să „îmbrățișeze realitatea și, de asemenea, să demaşte contradicțiile care caracterizează viața personală și socială a lumii contemporane”, inclusiv pe cele care pot însoți progresul științific și tehnologic, care deschide posibilități fără precedent (Cateheză, 2 septembrie 2026).

O astfel de angajare este înrădăcinată în însăși misterul credinței creștine. Dumnezeu a intrat în istoria noastră. În Isus Cristos, El a asumat umanitatea noastră și a încredințat Bisericii misiunea de a proclama Evanghelia în mijlocul circumstanțelor reale în care trăiesc oamenii. De la Scriptură la marii Părinți ai Bisericii, precum sfântul Ambroziu și sfântul Augustin, tradiția creștină a învățat să discearnă în istorie ceea ce slujește cu adevărat omenirii și ceea ce se întoarce în cele din urmă împotriva ei.

Noutățile timpului nostru ne pun astfel în fața unei responsabilități comune. În Magnifica humanitas, am vrut să exprim acest lucru cu o imagine biblică: ne aflăm în fața posibilității de a „ridica un nou Turn Babel sau de a construi orașul în care Dumnezeu și omenirea locuiesc împreună” (nr. 1). Prin urmare, în fața dezvoltării tehnologice, întrebarea decisivă nu este pur și simplu dacă acceptăm sau respingem anumite instrumente, ci ce fel de omenire vrem să construim și ce loc va avea fiecare persoană în ea. O responsabilitate de o asemenea amploare depășește capacitățile oricărei instituții izolate. Din acest motiv, este necesar să recuperăm cu o vigoare reînnoită logica subsidiarității (cf. nr. 13), recunoscând responsabilitatea individuală a fiecărui actor și, în același timp, nevoia de a lucra împreună.

Mă bucur că Biserica din cele două Americi a promovat acest spațiu de întâlnire și cooperare pentru a avansa Agenda Responsabilității Comune Nord-Sud pentru Cooperarea Multisectorială. Când instituțiile publice, întreprinderile, lucrătorii, universitățile, comunitățile și organizațiile sociale își împărtășesc cunoștințele, competențele și resursele în slujba binelui comun, se concretizează o convingere care s-a maturizat în Doctrina socială a Bisericii și pe care predecesorii mei au dezvoltat-o ​​în diverse moduri: marile provocări sociale necesită responsabilitate comună, participare și colaborare între diferitele sectoare ale societății. Papa Francisc a exprimat aceeași convingere când a vorbit despre „prietenia socială” (cf. FT, 154).

O agendă de responsabilitate împărtășită poate contribui tocmai la asigurarea faptului că diferențele legitime nu se transformă în fragmentare. În prima mea enciclică am vrut să subliniez că pluralismul are nevoie de un principiu de unitate care să-i permită să se orienteze către fundamente comune și spre scopul ultim al persoanei (cf. MH, 10). Experiența sinodală a Bisericii poate oferi aici o lecție: a asculta cu adevărat diferențele nu înseamnă a le dilua, ci mai degrabă a învăța să se discearnă și să se caute, din ele, ceea ce poate sluji binelui tuturor. Acest exercițiu este deosebit de necesar într-un moment în care narațiunile polarizate găsesc o amplificare imediată și în care confruntarea poate deveni cu ușurință un instrument de putere (cf. MH, 190). În fața acestei dinamici, însuși faptul că oameni și instituții atât de diferite au decis să stea la aceeași masă conține deja o responsabilitate. Dialogul adevărat necesită mai mult decât cordialitate: ne obligă să rămânem în conversație atunci când apar interese conflictuale și când deciziile impun renunţări specifice.

Pentru credincioși, în plus, fraternitatea își găsește fundamentul suprem într-un adevăr care precede orice înțelegere: avem același Tată. După cum a amintit Fratelli tutti, „fără deschidere către Tatăl tuturor, nu vor exista motive solide și stabile pentru chemarea la fraternitate” (nr. 272).

[În engleză] Res novae ale timpului nostru au pus în mișcare o adevărată mișcare de „reflecție și acțiune” (MH, 174), care trebuie „să fie ghidată cu previziune: de instituții capabile să reglementeze fără a înăbuși și să protejeze fără a se substitui; de întreprinderi care recunosc munca și demnitatea drept criterii ale succesului; de organizații intermediare și comunități educative care reclădesc încrederea și relațiile; și de cetățeni care cultivă responsabilitatea, moderația, discernământul și simțul adevărului” (MH, 181).

„Nu vă temeți” este un îndemn pe care predecesorii mei l-au repetat ​​în momente decisive din viața Bisericii. Doresc să mi-l însușesc și eu astăzi, întrucât „nu trebuie să ne lăsăm intimidați de tensiuni sau diferențe, deoarece acestea pot deveni forțe creatoare atunci când sunt ghidate de responsabilitatea împărtășită” (MH, 13).

Doctrina socială a Bisericii oferă un ajutor neprețuit în acest sens. Multe dintre organizațiile prezente aici o cunosc, o studiază și contribuie la răspândirea ei. Ea „nu este un manual de principii și norme care trebuie aplicate, ci un proces de discernământ comun” (MH, 27). Principiile sale nu înlocuiesc deciziile pe care trebuie să le luați; dimpotrivă, ele oferă criterii pentru a evalua dacă aceste decizii respectă cu adevărat demnitatea umană și servesc binele comun.

Din acest motiv, valoarea oricăror puncte de consens la care se poate ajunge nu va fi măsurată numai prin numărul persoanelor care le susțin. Ele vor fi recunoscute prin interesele pe care reușesc să le protejeze și, în mod special, prin impactul pe care îl au asupra vieții celor care dispun de putere mai mică de a se apăra.

Principiile dreptăţii sociale oferă aici un criteriu decisiv. O ordine socială, economică și politică poate fi numită cu adevărat umană atunci când permite tuturor – „în special celor mai vulnerabili – să ducă o viață cu adevărat demnă, fără a lăsa pe nimeni în urmă” (MH, 77).

La ​​finalul enciclicei Magnifica humanitas, am reflectat asupra figurii profetului Nehemia. Confruntat cu un Ierusalim în ruine, el a ascultat suferința poporului său, a prezentat-o ​​în fața lui Dumnezeu, a discernut ce trebuia făcut, a căutat resursele necesare și a organizat un proiect care nu putea fi realizat decât cu participarea multor oameni (cf. MH, 241).

Aș dori să vă propun aceeași imagine pentru activitatea pe care o desfășurați. De asemenea, în vremea noastră, mari edificii s-au prăbușit acolo unde progresul încetează să mai servească persoana, unde munca își pierde demnitatea, unde comunități întregi sunt marginalizate sau unde tehnologia ajunge să adâncească diviziunile pe care ar trebui să ne ajute să le depășim.

Asemenea lui Nehemia, sunteți chemați să „pătrundeți pe șantierele istoriei – laboratoare de cercetare, companii tehnologice, școli, mass-media, instituții, comunități locale – pentru a reconstrui ceea ce s-a prăbușit și a proteja ceea ce este amenințat” (MH, 241). Mai mult, vă invit să vă lăsați provocați de semnele timpurilor și să valorificați contribuțiile științelor, ale culturilor și ale experiențelor umane pentru a discerne posibilele căi de urmat.

Negocierea face parte din această activitate și dintr-o „politică mai bună”, capabilă să urmărească binele comun mai presus de interesele particulare (cf. FT, 154). De aceea, vă încurajez să cultivați o „cultură a negocierii” sănătoasă (cf. MH, 221), capabilă să deschidă căi acolo unde diferențele par să blocheze orice posibilitate de întâlnire. Astfel, veți putea contribui și la diplomația păcii de care lumea noastră are nevoie.

Nehemia nu a reconstruit Ierusalimul singur. Și-a mobilizat poporul, iar fiecare a lucrat la porțiunea de care era responsabil. Acum vă revine vouă sarcina de a recunoaște ce parte din această lucrare comună v-a fost încredințată. Fie ca progresul vremurilor noastre să nu lase în urmă noi ruine și fie ca tot ceea ce construim să fie cu adevărat o casă și un refugiu pentru toți, începând cu cei mai nevoiași.

Vă mulțumesc mult.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu