Stimate autorități,

Excelenţele voastre,

Doamnelor şi domnilor,

Aș dori să-i mulțumesc Excelenței Sale, doamnei Cindy McCain, pentru amabila invitație de a mă adresa acestei reuniuni anuale a Consiliului Executiv al Programului Alimentar Mondial (PAM) al Națiunilor Unite. Îi salut în special pe domnul Carl Skau, director executiv interimar, și pe Excelența Sa, doamna Carla Barroso Carneiro, președinta acestei importante adunări. Transmit salutările mele reprezentanților statelor membre, invitaților distinși la această reuniune și personalului acestei instituții interguvernamentale, dedicată salvării de vieți omenești în situații de urgență și furnizării de asistență alimentară în contextul conflictelor și dezastrelor naturale. Angajarea instituției dumneavoastră rezonează profund cu misiunea Bisericii catolice de a susține demnitatea umană și de a promova fraternitatea, înrădăcinată în chemarea Evangheliei de a iubi aproapele (cf. Mc 12,31). Împreună, împărtășim sarcina urgentă de a combate foametea și malnutriția, abordând în același timp cauzele structurale care le susțin. Pentru a îndeplini eficient această sarcină, trebuie să examinăm provocările cu care ne confruntăm, cauzele lor profunde și căile către soluții durabile.

Astăzi, crizele au evoluat de la evenimente izolate la realități persistente, marcate de conflicte prelungite, insecuritate alimentară cronică, volatilitate economică și vulnerabilități climatice crescânde. Acest lucru ridică o întrebare fundamentală: ce configurație a ordinii globale este capabilă să producă, să reproducă și, uneori, să normalizeze astfel de condiții? Problema nu se mai limitează la modul de intervenție; mai degrabă, se extinde la înțelegerea motivului pentru care sistemul produce în mod constant chiar problemele pe care este apoi obligat să le corecteze.

Ordinea internațională a devenit din ce în ce mai fragmentată, rezultând parțial din criza sistemului multilateral. După cum am observat recent în scrisoarea enciclică Magnifica humanitas: „instituțiile create pentru a proteja conceptul unui viitor comun pentru toate popoarele și al unui bine comun global par a fi fost slăbite” (201). În absența unui orizont etic comun, capabil să susțină o cooperare autentică, sistemul internațional a trecut de la multilateralism la „un multipolarism dezordonat și conflictual, cu un sentiment predominant de neîncredere” (ibid.). Prin urmare, statele și-au alocat din ce în ce mai mult resursele către securitatea națională, creșterea economică și stabilitatea internă, ignorând legătura strânsă dintre aceste probleme și cooperarea multilaterală.

Această tendință dezvăluie un paradox izbitor: o capacitate productivă globală fără precedent există alături de zone în expansiune de vulnerabilitate extremă. Aceleași forțe care stimulează creșterea economică exacerbează adesea excluziunea și marginalizarea. Deși atenuarea suferinței umane este recunoscută pe scară largă ca fiind esențială în principiu, preocupările umanitare riscă din ce în ce mai mult să fie retrogradate pe un loc secundar printre prioritățile internaționale.

Tocmai în decalajul dintre recunoașterea în principiu și prioritizarea în practică asistăm la birocratizarea progresivă a solidarității, alături de tăcuta transformare în marfă a vieții umane. Pe de o parte, acțiunea umanitară este din ce în ce mai împovărată de proceduri birocratice care pot întârzia asistența acordată celor aflați în nevoie. Pe de altă parte, accesul la bunuri esențiale, inclusiv alimente, este prea adesea influențat de considerații economice sau strategice. Drept urmare, cei care nu generează valoare cuantificabilă riscă să devină invizibili.

Această dublă dinamică creează o serioasă provocare etică: persoana umană nu mai este plasată în mod constant în centrul acțiunii internaționale. În acest context, este important să recunoaștem că „în timp ce formele de ajutor și proiectele de dezvoltare sunt obstrucționate de decizii politice complicate și de neînțeles, de viziuni ideologice distorsionate și de bariere vamale impenetrabile, armamentul nu este” (Francisc, Discurs adresat Consiliului Executiv al Programului Alimentar Mondial, 13 iunie 2016). În fapt, conflictele sunt „alimentate” mai ușor decât sunt hrănite persoanele. Această realitate reflectă nu numai deficiențe operaționale, ci și un dezechilibru fundamental în prioritățile politice și morale.

Consecințele se extind cu mult dincolo de cele afectate imediat. Mai mult decât o simplă preocupare umanitară, foamea erodează coeziunea socială, sporește riscul de conflict și alimentează migrația forțată. În plus, subminează capacitatea statelor și a societăților de a construi instituții rezistente, de a oferi o educație eficientă și de a promova dezvoltarea economică durabilă. Procedând astfel, perpetuează cicluri de fragilitate care afectează în cele din urmă comunitatea internațională mai largă.

Din această perspectivă, devine clar că acțiunea umanitară nu este străină ordinii internaționale. Mai degrabă, reflectă responsabilitatea comunității globale de a consolida solidaritatea, de a rezista excluderii și de a recunoaște demnitatea inerentă dată de Dumnezeu fiecărei persoane umane. Dincolo de gestionarea crizelor, așadar, instituțiile internaționale întrupează un principiu de responsabilitate comună și afirmă că comunitatea internațională este legată de preocuparea față de cei aflați în cele mai vulnerabile situații. În acest sens, Programul Alimentar Mondial (PAM) este mai mult decât un actor politic, economic sau tehnic; este o expresie concretă a solidarităţii internaţionale. Într-adevăr, acolo unde instituțiile naționale se retrag și rețelele comunitare se dezintegrează, prezența sa ajută la prevenirea deteriorării crizelor umanitare în colaps ireversibil.

Din acest motiv, o angajare reînnoită față de cooperarea multilaterală este esențială. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată și multipolară, niciun stat nu poate aborda singur provocările globale. Pacea durabilă și dezvoltarea umană integrală și sustenabilă sunt posibile numai prin participarea tuturor, promovate de un dialog internațional autentic și de o cooperare orientată spre binele comun. O astfel de abordare necesită o voință politică fermă, capabilă să depășească perspectivele pe termen scurt și să investească în bunuri publice globale. „Acest obiectiv poate fi atins doar prin convergența unor politici eficiente și prin implementarea coordonată și sinergică a intervențiilor. Apelul de a merge împreună, în armonie fraternă, trebuie să devină principiul călăuzitor” (Vizită la sediul FAO din Roma, 16 octombrie 2025, 6).

În acest spirit, doresc să fac apel la guvernele și popoarele lumii să își reînnoiască și să își consolideze angajarea, să sporească resursele dedicate combaterii foametei și a cauzelor sale profunde și să înlăture obstacolele care împiedică ajutorul să ajungă la cei aflați în nevoie. În același timp, un astfel de sprijin ar trebui să consolideze și implicarea Bisericii și a societății civile. Consolidarea capacităților tuturor acestor actori împreună va multiplica eficacitatea noastră colectivă în lupta împotriva foametei.

Implementarea eficientă a acestui apel necesită reducerea birocrației inutile, astfel încât transparența și responsabilitatea să fie în serviciul oamenilor, mai degrabă decât să împiedice asistența. În situațiile în care guvernele nu au un control teritorial eficient sau accesul umanitar este restricționat, partenerii locali de încredere devin indispensabili. Biserica Catolică – prin parohii, dieceze, agenții Caritas și alte inițiative religioase – ajunge adesea la populații vulnerabile din zone inaccesibile actorilor internaționali. Prin urmare, încurajez Programul Alimentar Mondial și partenerii săi să continue să sprijine aceste eforturi.

Este la fel de important să rezistăm la transformarea în marfă a nevoilor umane fundamentale. Hrana, apa și asistența medicală nu pot fi subordonate considerațiilor de piață sau intereselor geopolitice. Accesul la hrană adecvată este un drept fundamental al omului, întemeiat pe demnitatea fiecărei persoane. Satisfacerea acestei nevoi nu numai că atenuează suferința, dar abordează și cauzele care stau la baza instabilității geopolitice. Într-adevăr, securitatea alimentară este o componentă esențială a securității globale și integrale.

În acest sens, este lăudabil faptul că, pe lângă operațiunile sale de răspuns la situații de urgență, Programul Alimentar Mondial își extinde activitatea dincolo de ajutorul imediat, la inițiative pe termen lung, cum ar fi programele care oferă mese școlarilor. Aceste investiții consolidează educația, dezvoltarea umană și reziliența socială, reflectând o viziune integrală a dezvoltării umane care promovează demnitatea, oportunitățile și bunăstarea persoanei în ansamblu.

Excelențele Voastre, dragi prieteni, ceea ce este în joc nu este numai eficacitatea unei agenții, ci și credibilitatea cooperării internaționale în sine. Organizația dumneavoastră demonstrează că o cale reînnoită este posibilă; totuși, aceasta necesită hotărârea de a simplifica ceea ce a devenit excesiv de complex, de a prioritiza ceea ce este esențial și de a ne asigura că nicio persoană nu este uitată. Căci această angajare se bazează pe recunoașterea faptului că fiecare persoană umană posedă o demnitate inerentă și inalienabilă, care rămâne intactă indiferent de circumstanțe, condiție sau statut social. Înrădăcinată în iubirea necondiționată și nemărginită a lui Dumnezeu, această demnitate poate fi descrisă ca infinită, deoarece nimic nu îi poate diminua, șterge sau nega valoarea (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 53). Tocmai în fidelitatea noastră față de acest adevăr se măsoară umanitatea politicii noastre – și, odată cu ea, viitorul comunității internaționale.

Cu aceste sentimente, îl rog pe Dumnezeu să binecuvânteze din belșug eforturile voastre, pentru ca toți să poată primi pâinea lor cea de toate zilele și să trăiască în demnitate. Vă asigur de rugăciunile mele pentru voi, pentru cei dragi ai voștri și pentru cei pe care îi slujiți.

Vă mulțumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu