Este posibil să se înfrunte lectura ultimei scrisori enciclice Dilexit nos (DN) a Papei Francisc din punct de vedere al comunicării? Nu numai că este posibil, ci este necesar, şi – adaug – după părerea mea ar putea să fie considerată o adevărată enciclică… despre comunicare.

Pornesc de la o frază pe care Sfântul Părinte o foloseşte în text la numărul 119 prezintă cuvintele sfintei Margareta Maria Alacoque: „neputând să mai țină în ea însăși flăcările Iubirii sale arzătoare, simte nevoia să le răspândească”. Prin acest citat Inima lui Cristos, obiect – ştim asta – al întregii enciclice, este descrisă drept centrul de comunicare a iubirii divine care se răspândește, am putea spune, ca difuziv în ea însăși.

Inima este prezentată astfel ca locul comunicării intime între Dumnezeu şi om, fiind locul în care se manifestă „Dumnezeu cu noi”, în care se realizează iubirea lui Cristos pentru mântuirea noastră.

Inima lui Cristos este viaţa sa pentru noi, cu gesturile sale, cuvintele sale care revelează iubirea sa în mod concret, apropiat, compătimitor: apropierea Inimii este apropierea lui Cristos medic în spitalul din lume. Aşa vorbește despre asta Sfântul Părinte la capitolul al II-lea: „Modul în care Cristos ne iubește este ceva ce El nu a voit prea mult să ne explice. A arătat asta în gesturile sale. Privindu-l acționând putem descoperi cum tratează pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne este greu să percepem asta. Așadar să mergem ca să privim acolo unde credinţa noastră poate să-l recunoască: în Evanghelie”. Scrisoarea enciclică pornește de aici, pentru că totul pornește de aici.

***

A doua reflecţie pe care aş vrea s-o împărtășesc se referă la dimensiunea comunicării interpersonale asupra căreia se reverberează (aproape prin răspândire) Iubirea care provine din Inima lui Cristos.

În scrisoarea enciclică inima este prezentată drept centru de comunicare autentică între persoane; comunicare care devine adevărată numai dacă este dialog „de la inimă la inimă”. Nu există adevărată comunicare fără ca inima umană, umplută de iubirea lui Cristos, să devină spațiul său de acțiune; căldura iubirii divine este carburantul care trebuie să pună în mișcare relațiile noastre pentru ca să fie adevărate, sincere: pentru ca să fie cuvinte de iubire cuvintele noastre, capabile să întâlnească inimile însetate ale fiecărui om care caută apa vie.

***

Iubirea lui Cristos este mereu iubire dată, dăruită: putem spune iubire… misionară. De fapt, există un accent puternic în scrisoare asupra necesității de a comunica iubirea lui Cristos. Aşa cum afirmă documentul la nr. 210: „A vorbi despre Cristos, cu mărturia sau cuvântul, în aşa fel încât ceilalți să nu trebuiască să facă un mare efort pentru a-l iubi, aceasta este dorința cea mai mare a unui misionar al sufletului”. Misiunea inserată în dinamica Inimii lui Cristos este trăită astfel drept comunicare vie a experienţei iubirii divine, deoarece „Cristos îți cere, fără a renunța la prudență şi la respect, să nu te ruşinezi să recunoști prietenia ta cu El”. Misiune şi – prin urmare – mărturie trăită nu ca o purtare a propriului steag ci ca împărtășire a prieteniei pe care Cristos vrea s-o realizeze cu noi toţi şi, prin mărturia noastră concretă, şi a o face să ajungă la toţi bărbații şi femeile.

Inima îndrăgostită face să se nască în noi o urgență de iubire comunicată/dăruită care este o „necesitate greu de limitat” (DN, nr. 211): o urgență comunicativă care să fie de aceea trăită ca stimulent misionar (şi nu ca problemă tehnică şi strategică) pusă în mișcare de dorința de a face să se îndrăgostească lumea comunicând cu viaţa noastră frumusețea întâlnirii cu Cristos.

***

În scrisoare sunt subliniate câteva „atenții deosebite” aşa încât comunicarea să nu fie falsificată, pierzând astfel proprietatea sa evanghelică şi cristologică.

În text se evidenţiază câteva bariere care împiedică comunicarea de a se face „mişcare a Inimii”. El denunţă înainte de toate că „anti-inima este o societate tot mai dominată de narcisism şi de autoreferenţialitate” (DN, nr. 17). Astfel se critică o comunicare superficială bazată numai pe aparență, observând că „ne mișcăm în societăți de consumatori seriali care trăiesc cu ziua şi dominați de ritmurile şi de zgomotele tehnologiei, fără multă răbdare pentru procesele pe care le cere interioritatea”. Documentul avertizează şi cu privire la faptul că „atunci când nu este apreciat specificul inimii, pierdem răspunsurile pe care inteligența singură nu le poate da, pierdem întâlnirea cu ceilalți, pierdem poezia”. Atenții deosebite sunt îndreptate de Papa şi spre comunicarea digitală.

Cu privire la riscul alienării digitale scrisoarea sugerează această reflecţie importantă: „Algoritmul care acţionează în lumea digitală demonstrează că gândurile noastre şi deciziile voinţei noastre sunt mult mai mult «standard» decât am putea să gândim. Sunt ușor previzibile şi manipulabile. Nu tot aşa inima”.

O atenţie deosebită care pentru comunicator devine adevărată provocare, descrisă astfel: „În era inteligenţei artificiale, nu putem uita că pentru a salva umanul sunt necesare poezia şi iubirea. Ceea ce niciun algoritm nu va putea găzdui va fi, de exemplu, acel moment din copilărie care îşi aminteşte cu duioșie”.

Referința la poezie este fără îndoială foarte importantă în contextul scrisorii papale: la ceea ce trimite poezia mai ales în relație cu „răceala” unei comunicări golite de inimă este necesitatea de a menține mereu cald şi viu stilul şi conținutul comunicării; o căldură care se păstrează numai ţinând actul comunicativ în Inima lui Cristos, alimentându-l de la unicul foc în măsură să-l încălzească: Iubirea lui Dumnezeu.

Enciclica prezintă apoi o viziune care nu demonizează tehnologia digitală, deşi avertizează cu privire la riscurile unei comunicări pur tehnologice, într-un fel „golită de iubire”, care ar putea face să se piardă dimensiunea inimii, a autenticității şi a profunzimii relațiilor umane.

De aceea documentul sugerează să „se facă sinteză”, adică să se integreze dimensiunea digitală cu aceea mai profundă şi autentică a comunicării care pornește de la inimă; nu doar pur şi simplu alăturându-le ca două activități distincte ci integrându-le într-o „sinteză a Inimii” care are loc pentru credincios numai în cadrul raportului personal şi eclezial cu Cristos.

Închei cu o consideraţie: în enciclică reiese clar că adevărata comunicare este legată mereu de iubire şi de inimă, atât în relație cu Dumnezeu cât şi în dimensiunea orizontală, faţă de ceilalți. Comunicarea este autentică dacă este mișcare ce pornește de la inima care are capacitatea de a transforma pe toţi protagoniștii din orice relație comunicativă. Pentru acest motiv este nu numai posibil să se spună că toată enciclica ne furnizează baze importante pentru o reflecţie atentă şi profundă asupra temei comunicării, ci este de dorit ca de la această enciclică să se plece pentru a refonda întregul nostru mod de a realiza o viaţă – şi o acțiune eclezială – care să fie în întregime „comunicare a Inimii lui Cristos”.

Mai ales o viaţă care să aibă curajul de a se lăsa împinsă de motorul inimii, lăsând ca tot ceea ce ne înflăcărează în adâncul nostru să ne determine să incendiem inimile fraților noştri: „În inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: am obosit purtându-l şi nu mai pot” (Ier 20,9).

De Paolo Padrini

(După L’Osservatore Romano, 13 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu