Este cunoscut: cu cât ne mișcăm mai puţin, cu atât ne-am mișca mai puţin. La început imobilitatea pare o constrângere, în special dacă este provocată de traume, sau lipsă de timp şi spaţii. Dar după aceea ne adaptăm, ne obișnuim, până acolo încât s-o dorim ca indispensabilă. Impresionează insistența imaginilor motorii în omilia papei cu ocazia Epifaniei: „a porni”, „a reporni”, „a merge”, „a se mișca”, „mișcare”, „a ieşi”, „călătorie”, „gimnastică”, „a pleca”, „a se întoarce”. Şi, dimpotrivă: „a se acomoda”, „a se refugia”, „a se bloca”, a se obișnui cu un „spirit de parcare”.

Necazul este că puterea de a se mișca se poate pierde. O boală transformă un gest, mai întâi ușor şi lejer, în obositor, sau imposibil. Este valabil pentru patologii grave şi pentru o simplă indispoziţie care constrânge la pat. Şi unele tipuri de deprimare slăbesc puterea de a se mișca: slăbind „e-moţiile”, se inhibă motivațiile. Demotivaţi, nu ne mișcăm. Tot aşa înaintarea vârstei limitează fluiditatea mișcărilor. Gesturile devin nesigure şi lente, care au nevoie de ajutor tot mai mult. În mod paradoxal pierderea de mișcare poate să derive din mișcări. Asumarea repetată a unei posturi greșite creează o obișnuință motorie şi gestuală incorectă care reduce zvelteţea. Poziţionarea greșită a coloanei provoacă tulburări întregului corp, reducându-i agilitatea şi promptitudinea. Este asemenea cu ceea ce în mod tradițional se numește „viciu”, adică „lipsă”. Viciul este în mod fundamental o lipsă de mișcare, datorată repetării unei mișcări greșite. Fiecare viciu are o componentă obsesivă puternică: ceva este admirat în mod aşa de exclusiv încât face privirea observatorului fixă: el devine un fixat, incapabil să se miște în alte direcții. Viciile elimină agilitatea postării şi comportamentului care decade în ridicol şi nepotrivit. Desigur, banii, plăcerea sexului şi a mâncării, conştiinţa propriei valori sunt lucruri bune, dar dacă sunt reduse la fixaţii, împiedică agilitatea sufletului. Chiar şi un anumit mod de a vesti Evanghelia, o cutumă pastorală, este expus riscului de fixaţii care îi reduc elasticitatea. Şi pastoral ne fixăm, transformându-ne în fixaţi, cum sunt imaginile imobile ale idolilor: „au picioare şi nu umblă” (Ps 115).

La fel se pierde mișcarea din cauza supraponderalităţii. Lăcomia – tipică a celor lacomi, nu a gurmanzilor – face corpul (şi pe cel al Bisericii) în mod inutil greu, obosit, greu de purtat, constrângându-l la încetineală, neeleganţă, lipsă de fler. Un remediu la pierderea de mișcare este fizioterapia, reabilitarea (şi în forma unei diete de slăbire). Un parcurs de reabilitare este destul de complex, delicat. Adesea este lung, de aceea este nepotrivit a tergiversa, făcând trimitere încontinuu la început. Începe numai grație încrederii reciproce dintre reabilitator şi reabilitat. Fără speranţa în recuperarea pacientului niciun fizioterapeut nu l-ar îngriji. Fără auspiciul reuşitei, presentimentul favorabil cu privire la competența reabilitatorului, bolnavul n-ar suporta niciun exercițiu.

Speranţa în renaștere activează cealaltă condiție necesară a unui parcurs de reabilitare: disponibilitatea de a se supune la efort. În experienţa efortului vibrează un mister interesant. Pe de o parte, cu cât este mai „străduită” o mișcare cu atât mai puţin este plăcută pentru cel care o face şi pentru cel care o priveşte. Pe de altă parte, tocmai grație repetării efortului, gestul capătă dezinvoltură şi grație. Cât efort există în învățarea unui pas de dans şi, pentru că este „străduit”, este de lemn, împiedicat, neplăcut. Cu toate acestea, dacă balerinul acceptă să se supună în mod repetat acestei trude, mișcările sale vor deveni ușoare, pentru că nu-l vor costa niciun efort. Tot aşa copilul care învaţă să meargă, să vorbească, să scrie, să solfegieze, sau ucenicul angajat să manevreze o nouă mașină în atelier. Disponibilitatea de a se supune la efort este condiția necesară pentru a ajunge la o mișcare fără oboseală, agilă, frumoasă, plină de grație. Costă efort pentru toţi (şi pentru Biserică) să se miște mai mult şi să mănânce mai puţin, însă rezultatul este zvelteţea, graţia.

Se spune că Ignațiu de Loyola, după câteva intervenții chirurgicale inimaginabile la genunchiul rănit în bătălie, a reabilitat piciorul rănit mergând spre Ierusalim. Fizioterapia la care, mergând, şi-a supus corpul a fost ocazia pentru a reabilita sufletul său (Exerciții spirituale). Sinodul va fi un parcurs fizioterapeutic, de reabilitare pentru Biserică. De aceea cere speranţă, efort şi exercițiu repetat. Şi mai ales cere să reîncepem să mergem spre Ierusalim şi spre ceea ce s-a întâmplat într-o dimineață devreme, când încă era întuneric.

De Giovanni Cesare Pagazzi

(După L’Osservatore Romano, 5 februarie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu