Textul evanghelic din Miercurea Cenușii (Mt 6,1-6 şi 16-18) este ca diapazonul care dă nota „la” pentru ca Postul Mare să aibă rezonanță în existenţa noastră concretă. Evanghelistul pune în faţa ochilor noştri în succesiune învăţăturile lui Isus pe cei trei pilaştri ai evlaviei iudaice: pomana (Pâinea de dăruit săracului), rugăciunea (Cuvântul lui Dumnezeu de respectat) şi postul (Pocăința de trăit). Cele trei învățături sunt în mod clar în paralel, prezentând aceeaşi construcție literară: exemplul unui comportament de evitat care se revelează autoreferenţial; enunțarea sensului adevărat al faptei de pietate; certitudinea în răsplata din partea Tatălui.

Versetul 1 constituie un soi de premisă introductivă cu privire la cele trei fapte de dreptate. Isus avertizează cu privire la exhibiţia exterioară în executarea lor. Ce putem întreba în ce raport să punem această recomandare cu o altă frază din predica de pe munte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (5,16). Așadar faptele trebuie să rămână ascunse sau trebuie să fie cunoscute? Raportul dintre 6,1 şi 5,16 nu este efectiv simplu de rezolvat, cât priveşte materialitatea acțiunii. Desigur, între cele două texte există o diferență de perspectivă: în 5,13-16 Isus evidenția consecințele pozitive ale comportamentului conform fericirilor, când devine un stil de viaţă comunitar; în schimb, în 6,1-18 atenţia este pusă pe interioritate, adică pe intenţionalitatea cu care fiecare credincios îndeplinește faptele de dreptate. Așadar, pentru Isus fapta bună nu trebuie ținută ascunsă indiferent; însă îl interesează ca ea să nu fie făcută pentru scopuri secundare, străine de binele pe care fapta însăși îl poartă cu sine.

Polemica lui Isus este în mod voit ironică: nu este atestat, în niciun text antic, obiceiul de a trâmbiţa, în momentul în care se dă de pomană. Imaginea, în mod voit exagerată, este tocmai pentru a scoate în evidență intenția inimii. A face public un act de caritate demonstrează că inima n-a rămas satisfăcută de actul în sine, care se revelează deci instrumentalizat pentru a obține o satisfacție ulterioară, care rezultă că este adevăratul scop al faptei bune săvârșite. Dacă actul de caritate nu este scopul, nu mai este sincer, motiv pentru care cel care îl săvârșește recită o parte. La asta face aluzie termenul hypokrités, de la care derivă „ipocritul” nostru, dar care la origine indica actorul de la teatru. Hiperbolei trâmbiţei îi corespunde imaginea celor două mâini: pomana trebuie să fie atât de rezervată încât nici mâna stângă nu trebuie să ştie că mâna dreaptă a făcut-o.

Al doilea tablou se concentrează asupra atitudinii interioare în momentul rugăciunii. Aşa cum s-a spus mai sus, cu privire la arătarea cu care se săvârşesc faptele, Isus nu renegă rugăciunea comunitară care, de altfel, este conținută implicit în textul din Tatăl nostru, în care cererile sunt exprimate la plural. Însă aici, cu o altă imagine în mod voit exagerată, se preocupă să arate riscurile lipsei de îngrijire a propriei interiorităţi. În concret, o rugăciune numai exterioară pune în pericol raportul cu Tatăl. Isus arată în mod constant, cu cuvintele şi cu exemplul, exigența unui raport personal şi strâns cu Dumnezeu; acest lucru este cu atât mai posibil cu cât este mai sincer şi continuu dialogul cu El. Așadar, rugăciunea solitară nu este în opoziţie cu rugăciunea publică şi comunitară; devine mai degrabă mijlocul cu care să se mențină viu dialogul cu Dumnezeu şi să se exprime, cu toată libertatea, ceea ce se mișcă în propria inimă.

În Primul Testament postul asumă diferite semnificații: pocăință pentru păcate, durere pentru un doliu, exorcism împotriva unei nenorociri, pregătire pentru a primi un dar deosebit de la Dumnezeu. Critica lui Isus este conținută şi aici într-o hiperbolă: aşa cum actorii se machiază şi poartă măști pentru a recita, tot aşa ipocriţii nu numai că arată semnele postului ci le accentuează ajungând să se desfigureze sau să-şi acopere faţa, în aşa fel încât în mod paradoxal să fie observați şi mai mult. Isus invit să se asume atitudinea exact contrară, menținând obiceiurile obișnuite, în aşa fel încât numai Dumnezeu să fie la cunoştinţa postului care se face. În toată pericopa, Dumnezeu este definit mereu ca Tată; desigur, acest lucru este legat şi cu prezența lui Tatăl nostru în această secțiune a predicii de pe munte. Scopul celor trei fapte de dreptate, dezlipite de ceea ce ar putea să constituie aparență sau laudă deşartă, rezultă deci că este menținerea raportului cu Dumnezeu: un raport care nu este generic, funcțional sau servil, ci este caracterizat de experienţa paternității.

Cele trei „P”, exprimări de credinţă pe care Biserica le recomandă, desemnează domeniul relațiilor care ne fac să trăim. Pâinea de dat de pomană cuprinde toate relațiile noastre cu ceilalți, considerate ca dăruire de sine, urmărind solidaritatea. Pocăința, exprimată cu postul, se referă la relațiile noastre cu natura, de la care luăm bunurile pentru subzistenţa noastră, dar şi raportul cu corpul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu de ascultat în rugăciune face trimitere la relația noastră cu El care se trăieşte şi prin cele două precedente. Ce se întâmplă atunci când tot ceea ce constituie existenţa noastre este îndeplinit „pentru a fi admirați”, „pentru a fi considerați drepți” sub orice aspect? Relația merge în mod inevitabil spre eșec. nu mai suntem legați/uniţi cu celălalt, pentru că actul care pornea de la noi spre ceilalți/Celălalt se întoarce spre noi. Cercul se închide şi nu am ieșit din noi înșine. Însă „mântuirea”, şi din punct de vedere simplu uman, nu poate fi decât un exod din cercul morții (ţărâna care se întoarce în ţărână). Soluţia care ne este propusă este întoarcerea la izvorul vieţii noastre, pe care noi îl numim Dumnezeu, şi această întoarcere are loc prin intermediul tuturor relațiilor noastre, când sunt autentice.

De Simone Caleffi

(După L’Osservatore Romano, 1 martie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu