Chiar și atunci când vorbește despre pace și război, despre primirea migranților sau despre cum să rămâi om în era inteligenței artificiale, Succesorul lui Petru este și rămâne un lider spiritual. Faptul că episcopul de Roma, în virtutea Pactelor Laterane din 1929 care au rezolvat „Chestiunea Romană”, este și suveranul celui mai mic stat din lume – mai puțin de jumătate de kilometru pătrat în inima capitalei italiene – nu înseamnă că acționează sau se exprimă ca un politician atunci când atinge probleme care privesc treburile umanității noastre.

Paul al VI-lea a explicat bine acest lucru, vorbind pe 4 octombrie 1965, la Adunarea Generală a Națiunilor Unite: „Această întâlnire, înțelegeți cu toții – a spus Papa Montini – marchează un moment simplu și măreț. Simplu, pentru că aveți în fața voastră un om ca voi; este fratele vostru, iar printre voi, reprezentanți ai statelor suverane, unul dintre cei mai mici, s-a investit, dacă vreți să ne gândiți așa, cu o suveranitate temporală mică, aproape simbolică, suficientă pentru a fi liber să-și exercite misiunea spirituală și să-i asigure pe toți cei care interacționează cu el că este independent de orice suveranitate lumească”. Papa, aflat într-o vizită în Statele Unite, a adăugat imediat, vorbind despre sine: „El nu are nicio putere temporală și nici ambiție de a concura cu voi; de fapt, nu avem nimic de cerut, nicio întrebare de ridicat; dacă e ceva, avem dorința de a exprima și permisiunea de a cere, aceea de a vă putea sluji în ceea ce ne este dat să facem, cu dezinteres, umilință și iubire”.

Este adevărat că, pentru a garanta libertatea absolută a Vicarului lui Cristos, acum aproape o sută de ani s-a stabilit că ar trebui să existe o mică parcelă de pământ unde episcopul de Roma și Păstorul Bisericii universale să fie și suveran, și prin urmare, șef de stat. Dar aceasta a fost și este o convenție de a recunoaște tocmai această nevoie de independență față de orice alt stat, nu afirmarea unei duble misiuni. Orice exaltare sau exagerare a rolului Pontifului ca șef de stat, orice accent pus pe importanța acestui rol, este, prin urmare, înșelătoare, deoarece subminează singura sa misiune adevărată de Păstor universal. Un Păstor care se adresează catolicilor, creștinilor, credincioșilor și tuturor oamenilor de bunăvoință cu unicul scop de a proclama Evanghelia, mesajul ei de iubire, fraternitate și pace „dezarmată și dezarmantă”.

Acest lucru a fost bine subliniat de cardinalul Giovanni Battista Montini, pe atunci cardinal arhiepiscop de Milano, vorbind pe Capitoliu pe 10 octombrie 1962, în ajunul inaugurării Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. În acel discurs, viitorul Papă, vorbind despre sfârșitul puterii temporale a Bisericii odată cu căderea statelor pontificale în 1870, a spus: „Atunci papalitatea și-a reluat cu o vigoare fără precedent funcțiile de învățătoare a vieții și martoră a Evangheliei, astfel încât să se ridice la asemenea înălțimi în guvernarea spirituală a Bisericii și în influența sa morală asupra lumii ca niciodată înainte”.

Când cere ca viața umană să fie întotdeauna respectată și protejată în fiecare etapă a existenței sale, când vorbește despre pace având în vedere binele popoarelor și cere să se pună capăt cursei nebunești a înarmărilor, transcendând chiar conceptul de „război drept”, când îndeamnă la dialog și negociere, invocând magisteriul Doctrinei Sociale, când ne cere să-i considerăm pe migranți drept persoane care trebuie primite fără a uita vreodată demnitatea lor umană, când ne amintește că săracii sunt în centrul Evangheliei și că trebuie să construim societăți mai juste și echitabile, când apără dreptul la libertate religioasă, când subliniază importanța protejării Creației pentru a o transmite copiilor și nepoților noștri, Succesorul lui Petru nu vorbește ca șef de stat. El pur și simplu proclamă Evanghelia.

De Andrea Tornielli

(După L’Osservatore Romano, 13 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu