În cateheza de ieri, miercuri, 19 august, Leon al XIV-lea s-a concentrat asupra cântului și muzicii, care nu sunt elemente secundare, ci fundamentale ale liturgiei, deoarece „în liturgie, a cânta și a interpreta înseamnă a te ruga, a-ți acorda inima la cea a surorilor și fraților și la Dumnezeu, în participarea activă la misterul celebrat”. Cântatul, în special, a subliniat el, „favorizează comuniunea. Prin simfonia vocilor, contribuie la unirea sufletelor, depășind diferențele dintre oameni și unindu-i pe toți în lauda lui Dumnezeu”. Cu toții am experimentat, activ sau pasiv, frumusețea cântului coral, unde fiecare persoană își joacă rolul și, în diversitatea timbrurilor, toți colaborează la aceeași misiune.

Biserica a cântat întotdeauna, pentru că s-a rugat întotdeauna. Și rămâne, chiar și astăzi, unul dintre puținele locuri unde oamenii se adună și cântă împreună. Se aud scandări de pe terasele stadioanelor, scandări ale fanilor, dar adesea sunt violente, nu numai de iubire pentru propria echipă, ci și de insulte la adresa echipei adverse; sunt scandări nu „cu”, ci „împotrivă”. Într-adevăr, războiul a cunoscut întotdeauna puterea muzicii, a cântecului care laudă și aproape îmbată mintea în momentul în care trebuie să ataci și să lupți împotriva inamicului.

În Biserică, este diferit: cântăm împreună, iar aceasta este, fără îndoială, o experiență puternică, galvanizantă, dar dulce. Muzica coboară ca un balsam, un motiv de unire și reconciliere; totul se întâmplă în și pentru concordie, în armonia inimilor care laudă milostivirea lui Dumnezeu, care se extinde la toate ființele vii și le cheamă să se adune într-un cântec de laudă.

Cântatul este deja o experiență personală, individuală puternică. Aceasta explică succesul numeroaselor coruri de amatori din întreaga lume, care atrag cei mai diferiţi oameni pentru a împărtăși aceeași experiență. Cu toții cântăm și dansăm, indiferent cât de grațios o facem. Rămâne adevărat că aceasta este cea mai fundamentală, străveche și ancestrală expresie artistică. În esența sa, ne amintește că viața umană este un dans, care urmează un ritm găsit atât în ​​exteriorul, cât și în interiorul nostru. Și adesea iese din propriile noastre inimi și se răspândește, devenind muzică, cântec. Chiar și fredonarea unei melodii în timp ce mergem pe stradă sau la duș se poate revela ca o experiență spirituală profundă, așa cum a remarcat cu perspicacitate teologul german Karl Rahner. Marele tenor sau plimbătorul dezacordat sunt ambii artiști, în sensul că experimentează o abundență debordantă care îi copleșește și la care răspund cu recunoștință. Artistul, de fapt, nu creează frumusețe, ci, în cele din urmă, o descoperă în jurul și în interiorul său.

Aşa intuise scriitorul Henry Miller când observa că: „Întrebarea, atunci când se creează o nouă operă de artă, este așadar: «Există mai mult în ceea ce vedem decât ceea ce putem vedea numai cu ochii noștri?». Și răspunsul este întotdeauna da. Chiar și în cel mai umil obiect putem găsi ceea ce căutăm – frumusețea, adevărul, realitatea, divinitatea – iar artistul nu creează aceste calități: doar le descoperă. […] Nu se începe să cânte pentru că speră să apară într-o zi la operă; unul cântă pentru că plămânii îi sunt plini de bucurie. Este minunat să auzi o interpretare grozavă, dar este și mai minunat să întâlnești pe drum un rătăcitor fericit care nu se poate opri din cântat pentru că inima îi este plină de bucurie. Iar rătăcitorul tău fericit nu așteaptă nicio răsplată pentru efortul său. Nici măcar nu știe ce înseamnă efort. Nimeni nu poate fi plătit să-și dea bucuria, bucuria este întotdeauna oferită gratuit”.

Papa se gândea probabil la această bucurie când le-a cerut ieri creștinilor să reflecteze asupra cântului și a liturgiei. Sfântul Augustin se gândea cu siguranță la asta când spunea că „Cantare amantis est”, adică „cântatul este propriu celor care iubesc” (Sermo 336, 1). Iar Papa Leon, amintind de această celebră afirmație, a concluzionat ieri: „Acest lucru este foarte important, pentru că ajută la deschiderea inimii către acțiunea lui Dumnezeu în har și la a ne lăsa modelați de ea”.

Așadar, cântatul este tocmai asta: deschiderea inimii către un har abundent, revărsător, care ne conduce la a experimenta pe deplin dansul vieții.

De Andrea Monda

(După L’Osservatore Romano, 20 august 2026)

Traducere de Pr. dr. Mihai Pătrașcu