„Oamenii merg la Dumnezeu în suferința lor / plâng pentru ajutor, cer fericire şi pâine, / salvare de boală, de vină, de moarte. / Aşa fac toţi, toţi, creştini şi păgâni. / Oamenii merg la Dumnezeu în suferința sa, / îl găsesc sărac, chinuit, fără acoperiş şi fără pâine, / îl văd consumat de păcate, slăbiciune şi moarte. / Creştinii stau aproape de Dumnezeu în suferința sa”. Dietrich Bonhoeffer – martir al barbariei naziste în lagărul de concentrare de la Flossenbürg – ne aminteşte cu aceste cuvinte (Resistenza e resa. Lettere e scritti dal carcere [Rezistență şi capitulare. Scrisori şi scrieri din închisoare], Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo, 1988, pag. 427) cum discipolul lui Isus este chemat să-i țină companie în durerea sa, mergând cu El spre Cruce, unde Dumnezeu vorbește în tăcerea abandonării şi a morții.

Deoarece din durere se ridică întrebarea care ne interesează pe toţi, Cristos suferind vorbește fiecărui om, îndeosebi în zilele noastre în care, fiind naufragiate certitudinile asiguratoare ale ideologiilor, au explodat conflicte tragice şi neliniștitoare. Durerea se prezintă încă o dată drept categoria universală în care toţi ne află uniţi: „Oamenii – afirmă teologul evanghelic Jürgen Moltmann – se disting unii de alţii în posesie, dar sunt solidari în sărăcie”. Din adâncul acestei experiențe se ridică întrebarea neliniștitoare cu privire la sensul a toate acestea şi aspirația la dreptate, a cărei absenţă şi nostalgie este ghimpele suprem al durerii. Aceasta este şi problema lui Dumnezeu: „Si Deus iustus, unde malum?” („Dacă există un Dumnezeu drept, pentru ce există răul?”); şi, dacă există răul, cum va putea exista un Dumnezeu drept? Din rănile istoriei se nasc refuzarea sau invocarea celui totalmente Celălalt.

Evenimentele din Săptămâna Sfântă ne ajută să înfruntăm aceste întrebări şi să găsim lumină pentru ele: ce anume s-a întâmplat în acele zile pentru istoria fiecăruia dintre noi şi a lumii întregi? Ce experienţă a durerii umane a trăit Fiul lui Dumnezeu venit în trup şi ce sens i-a dat ei? Isus se îndreaptă „cu hotărâre” spre Ierusalim (Lc 9,51; literalmente „şi-a întărit faţa”), mergând în faţa discipolilor săi, care îl urmează descumpăniți (cf. Mc 10,32). Conștient de fărădelegea care urmează să se consume cu privire la El, Nazarineanul o înfruntă cu iubirea celui care vede moartea îndurată pe nedrept ca o dăruire voluntară, trăită din ascultare faţă de Tatăl şi rodnică în viaţă: sunt dovadă relatările Ultimei Cine, în care le destăinuieşte ucenicilor săi memorialul alianței noi în sângele său. Moartea sa este pentru Lege ziua în care moare cel care rostește blasfemie şi pentru putere ziua în care moare cel subversiv. Credinţa pascală va recunoaște în ea ziua în care, în Nevinovatul care moare, este Fiul lui Dumnezeu cel care în mod liber şi din iubire se dă la moarte pentru noi. Aceasta este „Evanghelia suferințelor”: durerea nu are ultimul cuvânt pentru că este acceptată şi oferită de Isus din iubire faţă de Tatăl şi faţă de noi toţi. Suferința este transformată în izvor misterios de viaţă: iubirea schimbă dinăuntru durerea şi face din ea auroră de lumină.

În faţa lui Isus care intră în Ierusalim şi merge în mod liber în întâmpinarea pătimirii sale din iubire faţă de noi, nu putem să nu ne întrebăm, așadar, despre modul în care trăim experienţa noastră zilnică a limitei şi întâlnirea inevitabilă cu durerea. Teama şi cutremurarea răspunsurilor noastre posibile la provocarea suferinței pot să fie depășite cu singura certitudine pe care este posibil să riscăm totul: aceea care vine din credinţă. Învățătorul este cu noi în ora durerii şi ne ajută să suportăm şi să oferim suferinţele noastre. Este atât de convins de acest lucru Ignațiu de Loyola încât nu ezită să ne indice, în urmarea lui Isus pe drumul spre Cruce, trei etape la care să tindem în compania Mântuitorului. Le numește cele trei „moduri de umilinţă”: „Primul mod de umilinţă […] constă în a asculta în toate de legea lui Dumnezeu, Domnul nostru […]. Al doilea este de a nu voi şi a nu dori să fii mai degrabă bogat decât sărac, mai degrabă onoare decât dezonoare, de a nu dori mai degrabă o viaţă lungă decât scurtă […]. A treia este umilinţă foarte perfectă şi o am atunci când […] pentru a imita şi a mă asemăna mai concret cu Cristos Domnul nostru, eu vreau şi aleg mai degrabă sărăcia cu Cristos decât bogăția, mai degrabă batjocurile cu Cristos care este plin de ele decât onorurile, şi mai degrabă dorința de a fi considerat nesăbuit şi nebun pentru Cristos care cel dintâi a fost considerat astfel, decât înțelept şi prudent în această lume” (Exerciții spirituale, 165-167).

Dacă poate costa ascultarea faţă de poruncă, dacă şi mai mult costă docilitatea deplină faţă de voința lui Dumnezeu pentru noi, cu cât mai mult nu va costa alegerea de a-l imita pe Isus sărac, suferind şi abandonat? Şi totuşi, aceasta este calea pe care Săptămâna Sfântă o propune discipolului, ajutându-l să privească la Cristos răstignit şi înviat pentru a imita exemplul său şi a-i cere ajutor în a purta cu El încercările noastre, învățând la școala sa arta exigentă şi rodnică de a iubi suferind şi de a suferi iubind. Cu totul altceva decât evadare consolatoare, Paștele este viaţă nouă cu prețul unei credințe umile şi al unei iubiri mari. Va fi aşa pentru fiecare dintre noi? Cerem ca să fie aşa pentru cei care au responsabilitate în conflictele dramatice care umplu de durere şi de moarte zilele noastre?

De Mons. Bruno Forte

Arhiepiscop de Chieti-Vasto

(După L’Osservatore Romano, 23 martie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu