Fiind paroh, mi se întâmplă adesea să prezidez funeralii. De multe ori rudele persoanei răposate doresc ca vreunul să ia cuvântul pentru a o aminti. Sunt de acord cu asta – totuşi să nu fie prea mulţi – şi ascult şi eu pentru că sunt convins că în viaţa fiecărei persoane există o pagină sau măcar un rând sau o silabă de Evanghelie de perceput. În ultima vreme se întâmplă tot mai des ca mai ales persoanele tinere la microfon să țină să precizeze că nu sunt credincioase şi atunci ascult şi mai atent: ce spun aceşti tineri în faţa morții?

Vreunul speră – fără prea multă convingere, mi se pare – că „după” există „ceva”: şi Umberto Eco – numai pentru a numi pe primul care-mi vine în minte –, deşi nefiind credincios, spera că moartea nu era sfârşitul a toate. Şi Luciano De Crescenzo – pentru a aminti un altul – cu simpatie se definea „unul care nu crede, dar unul care speră”. Însă, mai mult decât această speranţă firavă, ceea ce pare să-i unească pe toţi, în momentul ultimului salut, este amintirea momentelor frumoase trăite împreună. Aproape de fiecare dată, aceste reevocări se încheie cu o formulă de tipul: „Vei trăi pentru totdeauna în amintirea noastră”, unde acel „pentru totdeauna” înseamnă în realitate „până când vor trăi cei care te-au cunoscut şi te-au iubit”. Cu respect şi fără nicio ironie, îmi vine în minte frumosul film de animaţie „Coco”, situat în Mexic în „Día de Muertos”: în acel film, care preia o tradiție populară, morții supraviețuiesc în lumea de dincolo până când îi amintesc cei vii, dar când nimeni nu-i mai aminteşte, dispar definitiv.

Eu ascult cu atenţie şi respect, aşa cum am spus, confruntând înăuntrul meu aceste gânduri cu speranţa creştină, căutând asemănări şi diferenţe. Şi noi creştinii simţim durerea despărţirii şi ne regândim cu nostalgie la toate momentele frumoase împreună cu persoanele pe care le-am iubit. Însă nu credem că vor trăi numai în amintirea noastră, şi pentru că amintirile sunt ca niște fotografii care dispar în grabă: imagini dragi, desigur, dar viaţa este altceva.

Oricum, există în Evanghelii cel puţin un verset care leagă viaţa, moartea şi amintirea: este cel în care aşa-numitul tâlhar bun spune: „Isuse, aminteşte-ți de mine când vei intra în împărăția ta” (Lc 23,42). Nu cere cuiva să-l amintească până când va trăi, dat fiind faptul că ei mor împreună: cere Stăpânului vieţii să nu-l lase să cadă în nimic. Dacă moartea este sfârşitul a toate şi existenţa noastră se prelungește numai în amintirea lacunoasă a cuiva care la rândul său va dispare repede, atunci într-adevăr „suntem făcuți din aceeaşi substanță a viselor” şi „omul este o pasiune inutilă”. În schimb dacă viaţa noastră este adunată şi păstrată de amintirea lui Dumnezeu, atunci noi vom trăi şi vom trăi în plinătate: nu numai că va supraviețui spiritul nostru, ci vom primi un trup glorios după imaginea lui Cristos înviat.

În limbajul obișnuit speranţa este dorința unui bine nesigur sau chiar improbabil, ca de exemplu a învinge la loto. În schimb speranţa creştină este așteptarea sigură a realizării promisiunilor lui Dumnezeu care ne va da o viaţă mai deplină şi veșnică dincolo de moarte. Aşteptăm învierea noastră şi pe cea a celor dragi ai noştri deoarece „Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,20). Nu a înviat pentru a rămâne singur toată veșnicia, ci pentru a fi „începutul, primul născut dintre cei morți” (Col 1,18).

În faţa morții, creștinul ştie că nu este singur şi că poate spera pentru toţi, pentru toţi să aștepte „răscumpărarea trupului nostru” (Rom 8,23): iarăşi priviri, îmbrăţişări, mângâieri, râsete şi probabil lacrimi, nu de durere, ci de duioșie şi compasiune. Pentru aceasta onorăm trupul răposat ca o sămânță, foarte diferită de copacul care va fi, dar plin de promisiunea unei vieți noi. Tinerilor care în timpul înmormântării amintesc la microfon momentele frumoase petrecute împreună cu bunica şi promit să n-o uite, aş vrea să le spun: „Vă dați seama că doriți viaţa veșnică? Încercați s-o cereţi”.

De Giorgio Ronzoni

(După agenția SIR, 2 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu