În vederea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii (duminică 21 aprilie) am pus câteva întrebări cardinalului prefect al Dicasterului pentru Cler, Lazăr You Heung-sik. 

Ce este o vocație?

Înainte de a mă gândi la orice aspect religios sau spiritual, aş spune asta: vocația este esențialmente chemarea de a fi fericiți, de a lua în mână propria viaţă, pentru a o realiza pe deplin şi a nu o irosi. Aceasta este prima dorință pe care Dumnezeu o are pentru fiecare bărbat şi femeie, pentru fiecare dintre noi: ca viaţa noastră să nu se stingă, să nu se piardă, să poată străluci cât mai bine. Şi, pentru acest motiv, El s-a apropiat în Fiul său Isus şi vrea să ne atragă în îmbrățișarea iubirii sale; astfel, grație Botezului, noi devenim parte activă a acestei istorii de iubire şi, atunci când simţim că suntem iubiți şi însoţiţi, atunci existenţa noastră devine un drum spre fericire, spre o viaţă fără sfârşit. Un drum care după aceea se întrupează şi se realizează într-o alegere de viaţă, într-o misiune specifică şi în multele situaţii de fiecare zi.

Dar cum se recunoaște o vocație şi care este relația sa cu dorințele?

Cu privire la această temă tradiția bogată a Bisericii şi înțelepciunea spiritualității creştine are multe să ne învețe. Pentru a fi fericiți – şi fericirea este prima vocație care unește toate fiinţele umane – este necesar ca să nu greșim alegerile noastre de viaţă, cel puţin cele fundamentale. Şi primele semne de circulație care trebuie urmate sunt tocmai dorințele noastre, ceea ce în inimă simţim că poate fi bine pentru noi şi, prin intermediul nostru, pentru lumea care ne înconjoară. Totuşi, în fiecare zi trăim experienţa modului în care ne înșelăm, pentru că nu întotdeauna dorințele noastre corespunde adevărului a ceea ce suntem; se poate întâmpla ca să fie rod al unei viziuni parțiale, ca să se nască din răni sau frustrări, ca să fie dictate de o căutare egoistă a propriei bunăstări sau, de asemenea, uneori numim dorințe pe cele care în realitate sunt iluzii. Şi atunci este nevoie de discernământ, care în fond este arta spirituală de a înţelege, cu harul lui Dumnezeu, ce trebuie să alegem în viaţa noastră. A discerne este posibil numai cu condiția ca să ne ascultăm pe noi înșine şi să ascultăm prezența lui Dumnezeu în noi, învingând ispita foarte actuală de a face să coincidă senzaţiile noastre cu adevărul absolut. Pentru aceasta Papa Francisc, la începutul catehezelor de miercuri dedicate discernământului, ne-a invitat să înfruntăm truda de a săpa în noi înșine şi, în acelaşi timp, de a nu uita de prezența lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iată, o vocație se recunoaște atunci când punem în dialog dorințele noastre profunde cu lucrarea pe care harul lui Dumnezeu o face înlăuntrul nostru; grație acestei confruntări, noaptea îndoielilor şi a întrebărilor se luminează puţin câte puţin şi Domnul ne face să înţelegem ce drum să parcurgem.

Acest dialog între dimensiunea umană şi cea spirituală este tot mai mult în centrul formării preoţilor. La ce punct ne aflăm?

Acest dialog este necesar şi probabil uneori l-am neglijat. Nu trebuie să riscăm să credem că aspectul spiritual se poate dezvolta făcând abstracţie de cel uman, atribuind astfel harului lui Dumnezeu un soi de „putere magică”. Dumnezeu s-a făcut trup şi, de aceea, vocația la care ne cheamă se întrupează mereu în natura noastră umană. Lumea, societatea şi Biserica au nevoie de preoţi profund umani, a căror trăsătură spirituală se rezumă în însuși stilul lui Isus: nu o spiritualitate care ne desparte de ceilalți sau ne face învățători reci ai unui adevăr abstract, ci capacitatea de a întrupa apropierea lui Dumnezeu faţă de omenire, iubirea sa faţă de orice creatură, compasiunea sa faţă de oricine este marcat de rănile vieţii. Pentru aceasta este nevoie de persoane care, deşi fiind fragile ca toţi, în fragilitatea lor au suficientă maturitate psihologică, seninătate interioară şi echilibru afectiv.

Însă sunt mulţi preoţii care trăiesc situaţii de dificultate şi de suferinţă. Ce părere aveți despre asta?

Înainte de toate sunt foarte atins de acest lucru. Am dedicat aproape toată viaţa mea îngrijirii formării sacerdotale, însoțirii şi apropierii de preoţi. Astăzi, ca prefect al Dicasterului pentru Cler, mă simt şi mai aproape de preoţi, de speranțele lor şi de trudele lor. Nu lipsesc unele elemente de preocupare pentru că în multe părţi ale lumii există o adevărată greutate în viaţa preoţilor. Aspectele crizei sunt multe dar cred că înainte de toate avem nevoie de o reflecţie eclezială pe două fronturi. Primul: trebuie regândit modul nostru de a fi Biserică şi de a trăi misiunea creştină, în cooperarea efectivă a tuturor celor botezați, pentru că preoţii sunt adesea supraîncărcaţi de muncă, având aceleaşi îndeletniciri – nu numai pastorale ci şi juridice şi administrative – de acum atâția ani când erau din punct de vedere numeric mai mulţi. A doua problemă: avem nevoie să revizuim profilul preotului diecezan pentru că, deşi nu este chemat la viaţa călugărească, el trebuie să redescopere valoarea sacramentală a fraternității, a faptului de a se simți acasă în preoțime, împreună cu episcopul, cu confrații preoţi şi cu credincioşii, pentru că în special în dificultățile de astăzi această apartenență poate să-l susțină în slujirea pastorală şi să-l însoțească atunci când singurătatea devine apăsătoare. Însă este nevoie de o nouă mentalitate şi de noi parcursuri formative pentru că adesea un preot este educat să fie un lider solitar, un „singur om la comandă” şi acest lucru nu face bine. Suntem mici şi plini de limite, dar suntem discipoli ai Învățătorului. Mișcați de El putem face atâtea lucruri. Nu individual, ci împreună, sinodal. „Discipoli misionari – repetă Sfântul Părinte – putem fi numai împreună”.

Preoţii sunt „înzestrați” pentru a înfrunta cultura de astăzi?

Aceasta este una din principalele provocări pe care trebuie să le înfruntăm astăzi în formarea atât inițială cât şi permanentă. Nu putem rămâne închiși în forme sacrale şi să facem din preot un simplu administrator de rituri religioase; astăzi străbatem un timp marcat de numeroase crize globale, cu unele riscuri legate cu creșterea violenței, cu războiul, cu poluarea ambientală, cu criza economică, lucruri care după aceea au toate o repercusiune în viaţa persoanelor în termeni de nesiguranță, de angoasă, de frică pentru viitor. Şi este atâta nevoie de preoţi şi laici capabili să ducă bucuria Evangheliei la toţi, ca profeție a unei lumi noi şi busolă de orientare pe drumul vieţii. Suntem discipoli mereu, chiar şi atunci când suntem diaconi, preoţi sau episcopi de mulţi ani. Şi discipolul are mereu de învățat de la unicul Învățător care este Isus.

Dar, după părerea dumneavoastră, mai merită astăzi a deveni preot?

În pofida a toate, merită mereu să-l urmăm pe Domnul pe acest drum, să ne lăsăm seduși de El, să dedicăm viaţa pentru proiectul său. Putem să privim la Maria, această tânără din Nazaret care, deşi este tulburată la vestea îngerului, alege să riște aventura fascinantă a chemării, devenind Mamă a lui Dumnezeu şi Mamă a omenirii. Cu Domnul nu se pierde niciodată nimic! Şi aş vrea să spun un cuvânt tuturor preoţilor, în special celor care în acest moment sunt descurajați sau răniți: Domnul nu renunță niciodată la promisiunea sa. Dacă te-a chemat, nu va face să-ți lipsească duioșia iubirii sale, lumina Duhului, bucuria inimii. În multe moduri El se va manifesta în viaţa ta de preot. Iată. Aş vrea ca această speranţă să poată ajunge la preoţi, la diaconi şi la seminariști din orice parte a lumii, pentru a-i mângâia şi a-i încuraja. Nu suntem singuri, Domnul este mereu cu noi! Şi ne vrea fericiți!

De Andrea Monda

(După L’Osservatore Romano, 17 aprilie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu