Zece motive (bune) pentru a nu face spovada: în jurul acestei „provocări” s-a rotit intervenția monseniorului Krzysztof Nykiel, regent al Penitenţiariei Apostolice, la seminarul „Celebrarea sacramentului spovezii astăzi”, care se încheie la Roma astăzi. Sesiunea de astăzi dimineață a fost moderată de Paolo Ruffini, prefect al Dicasterului pentru Comunicare.
Reflecția monseniorului Nykiel a fost ritmată de lista unei serii de „scuze” comune pentru sustragerea de la sacramentul reconcilierii. Începând de la afirmația că se preferă să se vorbească direct cu Dumnezeu despre propriile păcate. Desigur, a afirmat el, nu „este imposibil a obține iertarea chiar şi numai vorbind direct cu Dumnezeu” în rugăciune, dar „nu vom putea fi siguri de asta niciodată”. Şi exact în această „certitudine se află diferența fundamentală între iertarea cerută şi sperată rațional în rugăciunea umilă către Dumnezeu şi iertarea obținută în celebrarea sacramentului reconcilierii”.
Un al doilea motiv este în a afirma că „Nu-mi place să spun lucrurile mele unui om ca şi mine”. Dar, a afirmat Nykiel, nu sunt în faţa „unui om ca şi mine”, ci în faţa preotului, „adică a celui căruia Isus i-a transmis propria putere de a ierta păcatele, aici pe pământ”. Așadar, nu este vorba de „a spune lucrurile mele unui om”, ci de „a ne lăsa iubiți de Dumnezeu, în tot ceea ce suntem, inclusiv ceea ce noi detestăm despre noi şi ceea ce El mântuiește”. O a treia motivație este că „preotul poate să fie mai păcătos decât mine”. Este adevărat, a afirmat vorbitorul, preotul „s-ar putea afla, uneori, din păcate, într-o situaţie morală mai rea decât cea a penitentului; dar trebuie amintit că pentru ca „dezlegarea să fie validă nu este strict necesar ca duhovnicul să fie sfânt, nici în stare de har”. Pentru aceasta, a renunța la spovadă „datorită incertitudinii cu privire la condiția morală a duhovnicului, ar fi ca şi cum s-ar renunța la îngrijirile medicale datorită incertitudinii cu privire la starea de sănătate a doctorului”.
„Nu știu ce să spun” este a patra „scuză”. Aceasta este probabil una din obiecțiile cele mai răspândite, dar şi „cel mai simplu de depășit, pentru că este total subiectivă şi este în responsabilitatea penitentului”. A nu ști ce să spunem despre noi înșine şi despre propria viaţă înseamnă a nu fi în măsură „să ne citim”, „să ne cunoaștem” şi să ne evaluăm pe noi înșine în mod adecvat. A nu ști ce să spunem „despre noi înșine duhovnicului înseamnă că nu am făcut o atentă cercetare a cugetului şi că nu am știut să găsim în propria viaţă ce anume nu este conform cu Evanghelia şi cu voința lui Dumnezeu”.
Al cincilea motiv: „mi-e rușine”. Desigur, a spus regentul, rușinea „nu este datorită întâlnirii cu altcineva, sau din simplă timiditate psihologică, ci este legată de păcat, de faptul de a trebui să spovedim propriul rău”. Totuşi, Biserica, „mamă şi învățătoare de milostivire, ne învaţă două lucruri fundamentale, pe care este bine să le redescoperim”. Înainte de toate, rușinea pentru păcat „este deja un prim simptom salutar al sensibilității conștiinței, care încă nu s-a obișnuit cu răul; deci, este un factor pozitiv”. Al doilea, care se uită adesea, este că rușinea „pentru răul comis este parte integrantă a pocăinţei de îndeplinit pentru păcat”: ea nu trebuie pierdută, ci „este parcă recuperată de milostivirea divină, ca adevărat act penitenţial”.
O a șasea motivație este: „spun mereu aceleaşi lucruri”. Reiterata „fragilitate în aceleaşi păcate nu este motiv pentru a abandona spovada, dimpotrivă este exact contrariul”. Numai încredințarea umilă de noi înșine lui Dumnezeu „permite să luptăm şi să învingem împotriva viciilor care pot să lege şi uneori să oprime sufletul nostru”. A șaptea „scuză” este aceea a celui care afirmă: „nu comit păcate grave”. Monseniorul Nykiel a evidențiat că este cu siguranță „un har” a nu comite păcate ca uciderea sau furtul, dar în cercetarea cugetului trebuie luate bine în considerare şi toate celelalte porunci.
Al optulea motiv: nu mă spovedesc pentru că „ultima dată nu mi-a plăcut”. Nu este rar ca acest colocviu al spovezii „să nu satisfacă pe deplin”, dar dacă totuşi nu se poate face altfel, „va fi suficient să se schimbe duhovnicul”. Destul de „banal” al nouălea motiv: nu mă spovedesc deoarece „confesionalul îmi provoacă claustrofobie”. Cam ca acele persoane, explică Nykiel, care „spun că nu merg la Liturghie pentru că nu suportă tămâia sau mirosul lumânărilor”. Mai „serios” este al zecelea motiv: „nu cred în secretul spovezii”. Preotului, a reafirmat în această privință regentul, i se cere „sigiliul sacramental, care este un pact încheiat direct cu Dumnezeu şi cu Biserica, prin care tot ceea ce penitentul destăinuieşte preotului va muri cu preotul şi niciodată vreo autoritate pământească, din niciun motiv, nu va putea interveni în această privință”. De fapt, Biserica „stabilește pedeapsa maximă pentru cel care, în mod deliberat, ar încălca sigiliul: excomunicarea latae sententiae, rezervată Suveranului Pontif”.
În după-amiaza de joi au intervenit, printre alţii, don Fabio Rosini, director al Serviciului pentru Vocaţii al diecezei de Roma, cu o reflecţie despre „Slujirea iertării de la Isus la discipolii săi”, şi istoricul şi antropologul Mario Polia cu „Conştiinţa vinei şi aspirația la iertare de la experienţa umană la împlinirea sa teologică”.
(După L’Osservatore Romano, 14 octombrie 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu