În Discursuri la masă, Luther a ajuns să facă o afirmație iritată: „În Italia, Sfânta Scriptură este aşa de uitată încât foarte rar se găsește o Biblie”. Cu adevărat acum, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, această observație nu mai are corespondent în realitate deoarece cunoașterea biblică (în afară de simpla posesie a unei ediții a textelor sacre) s-a dezvoltat în mod semnificativ, chiar dacă nu s-a încheiat complet. Liturgia, cateheza, spiritualitatea, teologia sunt profund alimentate de Sfânta Scriptură motiv pentru care nu mai este posibil să se ironizeze cum făcea în anii ’50 din secolul trecut poetul francez Paul Claudel, convins că toţi „catolicii arată un mare respect faţă de Biblie şi acest respect îl arată stând cât mai departe posibil de ea”.

Reaproprierea, stimulată şi de o bogată bibliografie la mai multe niveluri şi de evenimente precum Ziua Cuvântului lui Dumnezeu celebrată anul acesta la 21 ianuarie, urmează cel puţin trei parcursuri. Primul este înțelegerea textului prin exegeză şi interpretare. De fapt, aşa cum Întruparea, mister central al creștinismului, cuprinde întâlnirea în Cristos între Cuvântul veșnic şi „trupul” istoriei umane („Cuvântul s-a făcut trup”, In 1,14), tot aşa Biblia este Cuvântul divin exprimat în cuvinte umane. Mai mult, toată Revelația este istorică, adică Dumnezeu se manifestă nu cu teze abstracte teologice ci cu cuvântul său şi acțiunea sa, în cadrul evenimentelor omenirii, în străluciri şi în mizerii, în evenimentele glorioase şi în cele tragice, în război şi pace, aşa cum se descoperă deschizând paginile biblice.

Pentru a descoperi această prezență divină în cadrul învălmăşelii istorice este necesară acea verificare care este făcută întocmai de exegeți cu cercetările lor. Iată pentru ce este importantă existenţa de „Școli” şi „Studii” biblice, ca acela franciscan din Ierusalim (care s-a întâlnit la 15 ianuarie cu Papa Francisc), sau acela al dominicanilor, tot în cetatea sfântă, sau ca Institutul Biblic Pontifical din Roma şi multele catedre de exegeză şi teologie biblică în facultățile şi institutele de studii religioase. În această navigare în cadrul textului Scripturilor trebuie evitate cele două pietre a literalismului fundamentalist şi a alegoriei spiritualizante. Misiunea „exegezei” corecte este întocmai aceea – cum spune matricea greacă a acestui termen – de „a conduce (hegeomai) afară (ek)” mesajul genuin din textul sacru.

Un al doilea parcurs este specific al credinciosului care consideră Cuvântul biblic ca „făclie pentru paşi şi lumină pe cărarea” vieţii (Ps 119,105). Este ceea ce li s-a întâmplat primilor creştini care, după ce au ascultat Cuvântul, „au fost pătrunși la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalți apostoli: «Ce să facem, fraților?»” (Fap 2,37). În această lumină se situează, de exemplu, aşa-numita lectio divina care a fost creată deja în secolul al XII-lea de călugărul Guigo Certozinul şi structurată în patru trepte progresive. Înainte de toate lectio, adică tot ceea ce Biblia spune în sine; apoi meditatio, ceea ce Cuvântul îmi spune mie; urmează oratio, ceea ce eu îi spun lui Dumnezeu după ce am ascultat Cuvântul său; în sfârşit actio, angajarea credinciosului în viaţă punând în practică mesajul citit, meditat, rugat. Este sugestivă şi sugestia pe care Dietrich Bonhoeffer, martir al nazismului în 1945, propunea în Viaţa în comun: „Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre sunt deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta ne mai vorbește, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineața devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt aparține lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire faţă de Cuvânt”.

Însă există un al treilea şi ultim parcurs în cadrul Scripturilor, şi este cel cultural, deschis celor care cred şi celor care nu cred. De fapt, cum este cunoscut, Biblia este „marele cod” al culturii occidentale, cum se intitula o vestită lucrare a criticului canadian Northrop Frye (1986). Timp de secole, naraţiunile, imaginile, temele, personajele, simbolurile biblice au fost steaua polară a artei în toate formele sale, chiar contemporane, a filozofiei, a vieţii sociale (să ne gândim la relevanța etică a Decalogului). Biblia în sine este deja literatură, este un a spune Dumnezeu în mod frumos, dar a generat de-a lungul secolelor şi un flux imens de opere artistice care au actualizat-o, au transfigurat-o şi uneori chiar au deformat-o.

Ea a rămas mereu punctul de referință aşa încât este adevărat că până şi un gânditor ostil moștenirii ebraico-creştine precum germanul Friedrich Nietzsche trebuia să recunoască faptul că „între ceea ce noi simţim la citirea lui Pindaro sau a lui Petrarca şi ceea ce noi simți citind Psalmii există aceeaşi diferență între ţara străină şi patrie”. Un artist evreu care s-a inspirat mereu din Biblie precum Marc Chagall concludea: „Pictorii de-a lungul secolelor şi-au înmuiat pensula lor în acel alfabet colorat al speranţei care este Biblia”.

(După L’Osservatore Romano, 24 ianuarie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu