Este greu de a rezista la memoria autobiografică: am ajuns la Roma, încă nu aveam douăzeci de ani, pentru a începe studiile mele în teologie chiar în după-amiaza zilei de 11 octombrie 1962. Eram, așadar, prezent şi eu în acea seară în mulțimea imensă care, în piața „Sfântul Petru”, asculta de acum celebrul „discurs al lunii” al sfântului Ioan al XXIII-lea, aşa cum am fost printre cei care, după trei ani, la 8 decembrie 1965, asistau la încheierea solemnă a adunării conciliare cu sfântul Paul al VI-lea, pentru a nu vorbi după aceea despre diferitele dăţi în care – prin autorizarea unui episcop – am participat ca spectator la unele sesiuni în „Sfântul Petru”, urmărind intervențiile părinţilor conciliari. Însă Conciliul al II-lea din Vatican nu este împletit cu viaţa mea numai din motive biografice. Este împletit datorită unui fapt mai radical care este împărtășit şi de toţi cei care niciodată n-au pus piciorul în Roma în anii aceia, şi totuşi au fost „contaminați” în mod benefic de acel eveniment, aşa cum a fost toată Biserica în deceniile care au urmat.
Încă de la anunţarea convocării din partea sfântului Ioan al XXIII-lea la 25 ianuarie 1959 în bazilica „Sfântul Paul”, şi apoi în timpul întregului conciliu şi al celor șaizeci de ani pe care îi avem în urma noastră, s-a respirat şi s-a trăit de fapt o atmosferă intensă şi unică, un freamăt care în mod paradoxal a făcut ca Biserica să privească de-a lungul a două direcții antitetice şi totuşi complementare. De fapt, pe de o parte, se proiecta spre lumea în evoluție şi, prin urmare, spre orizonturi viitoare, făcând să răsune acel cuvânt pe atunci un pic emoționant „aggiornamento” (aducere la zi). Pe de altă parte, se voia să se elibereze de mantia un pic prăfuită a unei istorii seculare inima pulsantă a Evangheliei, vitalitatea originilor creştine, matricea doctrinală eclezială profundă, făcând astfel un soi de privire retrospectivă.
Tocmai pentru acest ultim aspect unii părinți considerați „progresiști” reproșau colegilor care obiectau că ei înșiși sunt adevărații servatores, „conservatorii” spiritului genuin radical al Tradiției, în timp ce opozanții în ultimă analiză se revelau novatores, susținând teze şi practici posterioare. Climatul de redescoperire a izvoarelor creştine ca „noutate” autentică era trăit atunci în mod puternic, uneori prea frenetic: se explică astfel şi unele degenerări succesive şi încetinirea paralelă a acelei tensiuni spirituale. Totuşi, cred că această moștenire de natură generală nu s-a stins niciodată total, aşa încât este adevărat că şi astăzi adjectivul „conciliar” trezește mereu o palpitaţie, o vibraţie, un zdruncin interior, un apel de a trăi mai eficace creștinismul.
Ei bine, un fir care se deapănă nu numai în toate documentele conciliare, dar care a devenit o rază solară care a luminat până în zilele noastre toată Biserica, a fost acela al Cuvântului lui Dumnezeu. El a avut steaua sa polară chiar în constituția denumită semnificativ Dei Verbum. Inițial se imaginase un titlu mai reductiv, De Sacra Scriptura, făcând trimitere exclusiv la Biblie. Însă după aceea s-a marcat faptul că cuvântul lui Dumnezeu precede şi excede Sfânta Scriptură: de fapt, aceasta din urmă este atestarea obiectivă a Revelației lui Dumnezeu care răsună însă deja în creație şi în istorie şi care se revarsă prin Duhul Sfânt luminând Scriptura în Tradiție, în care se împlinește ceea ce declara în mod sugestiv sfântul Grigore cel Mare într-o omilie a sa despre Ezechiel: Scriptura cum legente crescit, „Scriptura crește cu acela care o citește”. Iată, așadar, titlul final De divina Revelatione.
Nu degeaba, voind să readucă iar în centrul vital al Bisericii Cuvântul lui Dumnezeu la distanță de decenii de acel document conciliar, Benedict al XVI-lea ca pecete a Sinodului din 2008 a pus ca incipit al exortației sale apostolice post-sinodale formula Verbum Domini. De fapt, cuvântul divin cu conciliul a strălucit în mod clar în liturgie, în cateheză, în spiritualitate (lectio divina!), în pastoraţie, în teologie, în cultură. În această ultimă privință, îmi amintesc în acei ani tranziţia grea pe care profesorii de la Universitatea Gregoriana au trebuit s-o împlinească, făcând cursurile lor tot mai modelate pe Biblie ca izvor, depășind folosirea conform căreia reflecția speculativă convoacă textele biblice ca suport al tezelor deja elaborate. O inversare metodologică ce este normală acum în tratatele teologice dar care atunci părea o revoluție, deşi nu era altceva decât o întoarcere la origini. De fapt, Părinţii Bisericii, aşa cum s-a notat de mulţi, nu vorbeau (sau scriau) despre Biblie, ci vorbeau Biblia.
Este impunătoare bibliografia care a aprofundat conținuturile din Dei Verbum, aprobată de adunarea conciliară la 18 noiembrie 1965 cu 2.350 de votanți şi numai 6 voturi contrare şi pecetluită de sfântul Paul al VI-lea. Noi acum vom evoca numai în mod aluziv o triadă de fire tematice, de altfel cunoscute şi analizate pe larg. Primul fir conducător este cel al legăturii dintre Scriptură şi Tradiție, exprimată în capitolele I şi II prin formula latină Verbum Dei scriptum vel traditum. Să lăsăm să vorbească însuși conciliul: „Sfânta Tradiție şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop” (nr. 9).
Așadar, Scripturile sunt Cuvânt al lui Dumnezeu fundamental şi radical, dar nu tot Cuvântul lui Dumnezeu. Ele cristalizează în scris acel Cuvânt dar nu ca un depozit inert, ci ca putere de viaţă care se lărgește în Cuvântul divin transmis în Biserică, întocmai Verbum traditum, adică Tradiția lumina de „Duhul adevărului” promis de Isus Cristos. Magisteriul eclezial „nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis”, susținut de Duhul Sfânt. În sinteză, Scriptura, Tradiția şi magisteriul sunt interconectat într-o legătură vie şi într-o unică finalitate mântuitoare.
Al doilea fir tematic, dezvoltat de la capitolul III la V, unește doi pilaştri ai Teologiei Cuvântului lui Dumnezeu care au solicitat de-a lungul secolelor o multiplicitate variată de reflecții: inspirația şi hermeneutica sau interpretarea. Complexitatea temelor ne permite să sugerăm numai o idee esențială. Pe de o parte, împotriva oricărei tentaţii simplificatoare se reafirmă că împreună-prezența autorului divin şi a celui uman revelează calitatea autentică a inspiraţiei analogă Întrupării. Ea comportă un Cuvânt suprem şi transcendent care se manifestă în cuvinte concrete şi istorice.
Pe de altă parte, tocmai prin această duplicitate armonioasă, interpretarea corespunzătoare a Cuvântului sacru trebuie să țină cont de o instrumentar fie teologic, fie istorico-critic (de exemplu, genurile literare) care să exorcizeze orice literalism fundamentalist, dar şi orice aplicare liberă şi vagă. Astfel se evidenţiază „adevărul” pozitiv pe care Cuvântul lui Dumnezeu vrea să-l ofere, evitând terminologia din trecut de factură negativă care vorbea de „ineranţă”. Se afirmă în acest mod „despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” (nr. 11).
Afirmație importantă pentru a stinge conflictul dintre credinţă şi știință şi orice „caz Galileo”. Acesta pe bună dreptate scria abatelui benedictin din Pisa, Benedetto Castelli, că „autoritatea Duhului Sfânt a avut ca țintă să-i convingă pe oameni despre acele adevăruri care, fiind necesare pentru mântuirea noastră şi depășind orice discurs uman, nu puteau fi cunoscute printr-o altă știință nici prin alt mijloc decât prin gura aceluiaşi Duh Sfânt”. Este ceea ce deja a intuit sfântul Augustin când afirma că „nu se citește în Evanghelie că Isus ar fi spus: Vi-l voi trimite pe Mângâietorul care vă va învăța cum merg soarele şi luna. Voia să formeze creştini, nu matematicieni”. Cuvântul lui Dumnezeu proclamă adevărul mântuitor şi nu pe cel științific.
În sfârşit al treilea fir se desfășoară în capitolul al VI-lea şi împleteşte Biblia şi viaţa, mai ales în domeniul existenței credincioase. De fapt, „Cuvântul lui Dumnezeu constituie, pentru fiii Bisericii, tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale” (nr. 21). În această lumină, între diferitele orientări pastorale oferite de Dei Verbum subliniem apelul la studierea şi la citirea Bibliei pentru ca ea să fie sufletul predicii pastorale, al catehezei, al omiliei liturgice, al teologiei şi al rugăciunii, aşa încât „să se poată desfășura un dialog între Dumnezeu şi om”.
Această consideraţie ne conduce spontan la o reflecţie conclusivă pe care o încredințăm unei scene curioase şi la două personaje. Vladimir: „Ai citit vreodată Biblia?”. Estragon: „Biblia?… cred că aruncat o privire”. Replicile pe care şi le schimbă cei doi vagabonzi protagoniști ai dramei celebre a lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot (1952) exprimă o atitudine comună pentru mulţi: o privire trebuie aruncată peste acest text aşa de aclamat dar, aşa cum se întâmplă pentru clasici, citit mai puţin. Chiar şi pentru catolici, în epoca preconciliară, poetul francez Paul Claudel nu ezita să spună ironic că ei nutresc faţă de Biblie un mare respect şi acest respect îl demonstrează stând cât mai departe posibil de ea.
Trebuie recunoscut că acest Conciliul al II-lea din Vatican a făcut în aşa fel încât această distanță să se scurteze şi comunitatea eclezială să ia înapoi din nou Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii. Ba chiar, tot mai mult, şi în domeniul „laic”, se recunoaște necesitatea de a avea în mâini acest „mare cod” al culturii occidentale pentru a-i putea descifra şi admira producţiile mai înalte în domeniul artelor şi chiar în anumite aspecte ale cotidianităţii noastre, ca să nu vorbim apoi de incidența pe care a avut-o Sfânta Scriptură asupra orizontului ethosului şi eticii comune (să ne gândim numai la importanţa Decalogului).
Desigur, mesajul evanghelic este unic în orice timp, este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna, aşa cum afirmă pentru Cristos Scrisoarea către Evrei (13,8). Însă el trebuie să întrupeze încontinuu în coordonatele istorice schimbătoare în care suntem altoiți. Această „contemporaneitate” permanentă a lui Cristos şi a Cuvântului său este marele avertisment constant al Conciliului al II-lea din Vatican. Cam cum afirma filozoful danez din secolul al XIX-lea Soeren Kierkegaard: „Unicul raport care se poate avea cu Cristos este contemporaneitatea. Raportarea la un răposat este un raport estetic: viaţa sa a pierdut stimulentul, nu judecă viaţa mea, îmi permite numai să-l admir”. În schimb, Cel Viu cum este Cristos înviat „mă constrânge să judec viaţa mea în sens definitiv”. Şi este ceea ce Conciliul al II-lea din Vatican a reafirmat cu pasiune şi convingere pentru toată Biserica prin întreaga Sfântă Scriptură şi prin Tradiție tocmai prin Dei Verbum.
În această linie şi în acel spirit ecumenic care a fost revigorat în mod esenţial chiar de documentul conciliar, lăsăm ultimul cuvânt unui apel puternic şi sugestiv al pastorului Dietrich Bonhoeffer, martor al credinţei şi al iubirii faţă de Cuvântul divin până la ținta extremă a martiriului sub infamia nazistă: „Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta încă ne vorbește, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineața devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparține lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire faţă de Cuvânt”.
De cardinal Gianfranco Ravasi
(După L’Osservatore Romano, 12 octombrie 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu