S-a ținut în după-amiaza de miercuri, 8 martie, la Universitatea Pontificală Urbaniana, ziua de celebrare „Femeile în Biserică: artizane ale umanului”, la care au participat, printre alţii, subsecretara Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă. Din intervenția sa publicăm fragmente ample.

„Predicaţi mereu Evanghelia şi, dacă ar fi necesar, şi cu cuvintele!”. Câtă forță evanghelizatoare izvorăște din această învățătură prezentată în Fonti Francescane. Câtă putere în acest avertisment pentru a ne lăsa transformați de Dumnezeu până la a-l face să trăiască şi să transpară în istoria noastră personală pământească. Dacă sfințenia este atât de puternică atunci când izvorăște dintr-o inimă îndrăgostită şi încredinţată lui Dumnezeu, cu cât mai mult este astfel dacă izvorăște din două inimi îndrăgostite între ele, care se încredinţează lui Dumnezeu şi îl fac să respire în iubirea lor. O iubire nupțială, ca aceea trinitară, capabilă să se extindă de la soți la copii şi de la familie la lume.

În istoria Bisericii, atâția bărbați şi atâtea femei au trăit o sfințenie exemplară în sacramentul căsătoriei. În secolul al XX-lea, o reflecţie teologică reînnoită despre căsătorie a condus Biserica să reflecte asupra posibilității ca starea conjugală să poată fi ea însăși fundamentul pentru o „sfințenie în doi”.

Reflecția pe care doresc să v-o propun este pentru a încerca să facă un pas dincolo de gândirea mai tradițională despre sfințenie drept chemare individuală: este mai degrabă pentru a gândi sfințenia soților şi a femeii, îndeosebi, în specifica sa vocație conjugală şi familială, ca soție şi mamă. Nu singură, ci în plinătatea unei complementarităţi şi a unei reciprocităţi cu propriul soţ, capabilă să facă să sară în ochii Bisericii forţa sacramentului nupțial.

Îndeosebi Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi Francisc au vorbit Bisericii despre vocația specifică a soților la sfințenie. Asta înseamnă că toată familia, în virtutea iubirii conjugale, asumată în iubirea lui Dumnezeu, constant alimentată, susținută şi îmbogățită de forţa lui Cristos, poate fi condusă să deschidă propria inimă lui Dumnezeu. Ea este locul privilegiat pentru a permite Domnului să se manifeste în împletirea relațiilor. Şi soţii, îndeosebi, în virtutea harului, pot experimenta realmente prezența lui Cristos într-o viaţă obișnuită coroborată de sacrament.

Astăzi Biserica dobândește conştiinţa treptată a prezenței atâtor cupluri de soți şi „familii de la ușa de alături”, care şi în secolul al XX-lea au lăsat urmă a modului cum se poate trăi împreună cu bucurie o cotidianitate plină de har creştin. Persoane obișnuite, angajate în lucru, cu copii, chinuite uneori de sărăcie imensă şi de suferințe, dar care în orice împrejurare au reuşit, ca Luis şi Zélie Martin – canonizaţi în 2015 de papa Francisc – să „meargă împreună spre cer”.

Astăzi tinerii înțeleg cu greu valoarea căsătoriei ca legătură şi tot mai puțini se căsătoresc. Şi mai greu este pentru ei să se gândească la căsătorie drept cale de sfințenie în doi. Şi totuşi, cred că în Biserică a venit timpul de a începe să vorbim în manieră organică şi sistematică despre căsătorie ca despre o vocație, o chemare de a parcurge împreună drumul sfințeniei: în unicul sacrament al căsătoriei, în care, cum este scris în constituția conciliară Gaudium et spes, „soţii creştini sunt întăriți şi aproape consacrați” (nr. 48). Finalitatea acestui dar este ca soţii să fie conduși la Dumnezeu şi să fie „ajutați şi întăriți în desfășurarea misiunii sublime de tată şi mamă”.

Tocmai în matca relației conjugale s-au remarcat în istoria recentă a Bisericii câteva femei, care luând în serios şi până la capăt vocația lor nupțială au manifestat forţa rolului feminin în căsătorie şi în familie, făcându-se motor al unei sfințenii contagioase în cadrul nucleului lor familial.

Este cazul lui Daphrose, căsătorită cu Cyprien Rugamba, morți martiri în Rwanda în 1994 cu 6 din cei 7 copii ai lor şi o nepoţică. Daphrose, umilită, trădată public şi repudiată pe nedrept de soţ, cu forţa rugăciunii, a iubirii şi a generozității reușește să-l conducă la convertire, la curajul de a-i cere iertare şi la o credinţă neclintită, până la martiriul împreună.

Soţii Beltrame Quattrocchi, soţii Bernardini, soţii Amendolagine în Italia, soţii Alvira şi soţii Ortiz în Spania, soţii Takashi în Japonia, soţii Rugamba în Rwanda şi mulţi alţii sunt exemple concrete ale modului cum căsătoria nu este un ideal romantic şi perfect de obţinut, ci o istorie de iubire plină de vicisitudini, mereu în devenire, în care Cristos poate realiza lucruri mari când găsește spațiu în inimi. Ei ne spun cu delicatețea şi forţa năvalnică a mărturiei că fiecare familie poate parcurge o proprie cale de sfințenie, dacă suntem conștienți că nu ne putem mântui singuri, ci în țesătura de relaţii în care suntem inserați.

Soţii Martin au reuşit să crească fiicele lor cu exemplul unei credințe vii şi trăite. Şi asta se poate petrece şi în contextele familiale mai complexe şi fragile din secolul al XXI-lea, în care provocarea este disponibilitatea de a lucra constant cu sine, încredinţându-se şi încrezându-se în harul lui Dumnezeu, cu sacramentele, rugăciunea, iubirea şi slujirea adusă aproapelui.

Cineva a definit familia contemporană ca o coregrafie imperfectă, fragilă, dar oricum o mișcare, aproape un dans, care este esența vieţii. În familie, unde unele legături sunt irevocabile şi nu alese – mă gândesc la faptul de a fi tați, mame şi copii şi la rolurile rudeniei care sunt generate de căsătorie – se celebrează alterităţile, trudele, imperfecţiunea şi descoperirea vieţii. Şi această mișcare generează atâtea oportunități de sfințenie.

Cine ştie câte femei, pasionate şi îndrăgostite de vocația lor nupțială, de rolul lor educativ şi de maternitatea lor parcurg un drum zilnic de sfințenie alături de bărbatul lor, adesea împreună, în reciprocitate, dar tot mai frecvent şi singure, în contexte sociale unde paternitatea este adesea nereperabilă. Câte familii la feminin supraviețuiesc astăzi, în special în localitățile geografice mai sărace ale planetei, unde mame eroice cu încredere şi iubire pasionată se dăruiesc pentru a salva şi a păstra legăturile familiale, pentru a da un viitor copiilor lor, pentru a le arăta lor că, în pofida nedreptăților, am fost generați pentru a țese legături de iubire, pentru a genera pe alţii în afară de noi la viaţa adevărată, aceea care ştie să găsească sensul oricărui lucru pentru că se încredinţează lui Dumnezeu, pentru că îi încredinţează Lui propria durere, bucuriile, trudele, angajarea, speranţa neînşelată vreodată a unui Bine mai mare.

Provocarea pentru familiile noastre imperfecte şi fragile este să arătăm copiilor noştri că familia este un dar mare: familia ca Biserică familială, în care lucrurile au un sens pentru că sunt un dar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează pentru a le face să rodească, unde învățăm că dacă ne este luat ceva este pentru a primi un dar şi mai mare, unde noi mamele dorim ca toţi copiii noştri să găsească fericirea învățând să recunoască darurile pe care viaţa le pune pe drumul lor. Aceasta este sfințenia la care suntem chemaţi în casele noastre. Şi în acelea care astăzi sunt distruse de război. Case distruse, între ale căror dărâmături mame curajoase, cimentate de o credinţă neclintită, se străduiesc pentru a-i proteja pe cei mici, pe bătrâni şi pe bolnavi şi pentru a reconstrui cu solidaritatea speranţa unei întoarceri la pace. Femei care în mijlocul devastării şi morții înțeleg, ca niște faruri în întuneric, că şi în disperare trebuie să căutăm ceea ce nu moare.

De Gabriella Gambino

(După L’Osservatore Romano, 9 martie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu