La puțin mai puțin de două luni după ce a dat mărturie în fața Papei Leon al XIV-lea pe stadionul din Barcelona, tânăra își amintește cum a ieșit din întunericul bolii care a dus-o chiar la o tentativă de sinucidere. „Mintea începe să-ți joace feste, zâmbetul devine un zid, începi să te simți mai puțin valoros decât o piatră și uiți de tine însuți”. Ajutorul, deși tardiv, a venit prin terapie, muzică și acea Liturghie zilnică. „Adolescenții nu vorbesc despre asta, dar sunt singuri”.

Are o față atât de luminoasă, un zâmbet atât de deschis, nu ți-ai imagina. Carmina Santamaría Tejada este o profesoară de spaniolă în vârstă de treizeci și cinci de ani. A avut curajul să depășească ceea ce ea numește un tabu: vorbirea despre sănătatea mintală. Depresia care i-a provocat suferințe insuportabile încă din adolescență, determinând-o chiar să ia măsuri extreme, eșuate, este ceva ce a reușit să împărtășească cu milioane de oameni: a fost pe 9 iunie anul trecut, pe Stadionul Olimpic din Barcelona, ​​iar tinerii catalani s-au adunat în fața Papei pentru a sărbători alături de Succesorul lui Petru și pentru a-și exprima speranțele și preocupările.

Acea îmbrățișare cu Papa, o odihnă pentru suflet

„A fost o îmbrățișare cu adevărat caldă, o îmbrățișare care mi-a adus alinare, ca atunci când ești obosit și dintr-o dată cineva te îmbrățișează și greutatea ta dispare, povara ta emoțională, povara ta…”. Așa își amintește Carmina, aproape două luni mai târziu, acea conversație sinceră cu Leone, acel sentiment de a fi profund înțeleasă, acel sentiment de a fi învăluită de har, de o prezență iubitoare, paternă și concretă. „Un moment de odihnă pentru suflet”. Era începutul Postului Mare, lucra cu pastoraţia tineretului din Barcelona, ​​pregătind cântece pentru corul pe care îl conduce, iar preotul responsabil s-a apropiat de ea și i-a spus că tocmai fusese martor la o sinucidere. A fost profund zdruncinat. Am vorbit și i-am împărtășit istoria mea personală, o latură a mea pe care nu o cunoscuse până atunci. Câteva zile mai târziu, am primit un telefon de la el, rugându-mă să împărtășesc experiența mea cu Sfântul Părinte în timpul viitoarei sale vizite. „Ați dori să-i adresați Papei o întrebare?”.

Întâlnirile cu Dumnezeu, un motiv de a trăi

Astfel, dintr-o conversație întâmplătoare, a apărut ocazia de a scoate la iveală acest întuneric care între timp, datorită îngrijirii potrivite, a redevenit lumină, lumină interioară și pentru alții. Carmina vorbește despre „o a doua șansă”, după acea tentativă de sinucidere care până la urmă nu a funcționat. „Pentru mine, mâna lui Dumnezeu fusese deja acolo înainte de acel gest. Am rezistat atât de mult… nu numai datorită terapiei bune, care mi-a făcut foarte mult bine. Ieșeam din Covid și îmi amintesc că aveam o întâlnire fixă cu Domnul în fiecare după-amiază la Liturghie. Mergeam cu mască, și tot timpul Liturghiei l-am petrecut plângând, pentru că nu mai puteam. Însă spuneam, înainte de a pleca: «Doamne, ne vedem mâine. Doamne, mă voi întoarce mâine, o să mai rezist încă o zi». Şi continuam să fac aşa”.

Muzica și corul: un balsam

Carmina predă limba engleză și muzică. Muzica în sine – cântatul, compunerea, cântatul la chitară sau la pian – a fost întotdeauna o modalitate de exprimare emoțională care s-a dovedit terapeutică. „În zilele în care, de exemplu, mă simțeam rău, când eram deprimată, m-a ajutat enorm. Să iau chitara în mână și să încep să cânt. Și am cântat cântece Fecioarei Maria, chiar și cântece triste, cântece Domnului. Și când am terminat, a fost ca… ei bine, eram mult mai calmă, atât de mult încât m-am îmbunătățit mult”. A demonstrat acest lucru și cu o ocazie specială, a doua zi după întâlnirea de pe stadion. În biserica „Sant Agostino”, corul ei, Sent la Creu (Simte Crucea), a însuflețit întâlnirea Papei cu lucrătorii caritabili din cartierul Raval din Barcelona. Se poate vedea încrederea, entuziasmul, capacitatea de a crea armonie în interior și în exterior. Și de a transforma crucea în eliberare. Ceea ce, la urma urmei, făcuse deja purtând crucea enormă a tinerilor pe scena Papei de pe stadion. „Greutatea” care devine „glorie”.

Efectele Covid asupra vulnerabilității tinerilor

A cincea dintre cei șase copii, Carmina este mândră să facă parte dintr-o familie frumoasă și numeroasă. Originară din Alicante, predă la școala din Hospitalet și are o legătură foarte puternică cu elevii săi. Simte că aceștia sunt vulnerabili – adolescența este deja vulnerabilă din punct de vedere fiziologic – mai ales având în vedere rețelele digitale, care sunt din ce în ce mai insidioase pentru mintea în curs de dezvoltare. Este clar că Covid a creat un punct de cotitură, atât de mult încât mulți băieți și fete încă prezintă rămășițe ale unei perioade extrem de traumatizante precum pandemia. Și pentru Carmina, acest lucru a contribuit la crearea unor dezechilibre într-o stare deja compromisă: „Sufeream deja de depresie în adolescență și nu o vindecasem definitiv, pur și simplu am continuat să trăiesc. Și apoi a venit Covid-ul. Studiam la universitate, având un loc de muncă aproape full-time. Epuizarea, sentimentul de a fi inutilă, sentimentul de a fi o piedică și tot restul… Sentimentul de a crede că ești utilă doar atunci când îi ajuți pe ceilalți. Ca persoană, însă, ești inutilă. Și acest sentiment a continuat să crească. Nu-ți dai seama până nu ajungi într-un punct în care ești cu adevărat epuizată, atât mental, cât și fizic. Și atunci mintea începe să-ți joace feste. Îți spune că ești inutilă, că trebuie să faci ceva și nu știi cum să o faci bine. Continui să muncești, să te forțezi și să muncești, până când începi să crezi că valorezi mai puțin decât o piatră lângă tine și uiți de tine”.

Zâmbetul devine un zid, simțindu-te „mai puțin decât o piatră”.

A uita de tine însuți nu mai este un semn de umilință sănătoasă, ci o dorință de a te uita, de a te da la o parte. „Este o greșeală de care îți dai seama doar atunci când ești deja în abis și spui: «Ei bine, ce fac acum?». Primul lucru la care m-am gândit când m-am trezit, crezând că nu mă voi mai trezi niciodată, a fost: «Ce am făcut? Dacă vreau să trăiesc, cum am ajuns așa? M-am luptat atâția ani să merg mai departe, să ies din asta și cum am ajuns așa?»”. Providențial, unul dintre frații de care este cel mai apropiat a împins-o să caute ajutor specific după aproape trei ani de încercare: „Am cerut ajutor prea târziu”, recunoaște ea. Acum a redescoperit bucuria de a trăi viața din plin. Multe dorințe îi sălășluiesc în inimă, inclusiv cea de a întemeia o familie, dar ceea ce s-a schimbat este conștientizarea ei, perspectiva ei, chiar și cunoașterea faptului că durerea nu ar trebui spiritualizată, așa cum i-a răspuns Leon. Domnul știe, asigură Carmina, Domnul merge cu noi, El este „puternic. Dar în acele momente nu știi”.

Tabuurile adolescenților, mereu conectați, dar izolați

„Există multe tabuuri în jurul discuțiilor despre aceste subiecte”, observă ea. Vede asta în autoizolarea constantă pe care o fac copiii la școală. Suntem foarte conectați, dar într-un mod foarte superficial. Nu ne conectăm profund. Înainte, aveai trei legături cu trei prieteni, dar erau de înaltă calitate. Și acum ai 500 de prieteni cu care ai relații de calitate inferioară. Nu este vorba că prietenii sunt de calitate inferioară, dar relațiile sunt. Deci te înșeli pe tine însuți. Am mulți prieteni, vorbesc cu mulți oameni, nu sunt singură… Dar, în realitate, ești singură, pentru că atunci când simți durere, când ai probleme, nu știi cui să spui, în cine să ai încredere, astfel încât acea persoană să nu râdă de tine, să nu te judece sau să spună altcuiva. De aceea oamenii nu vorbesc despre asta. Și devii și mai izolat. Și zâmbetul, care este un lucru frumos, poate fi și letal. În cazul meu, nimeni din jurul meu nu știa că sunt deprimată. De ce? Pentru că am trăit mereu cu un zâmbet. Mereu. E ca un zid: oamenii văd un zâmbet și nu-și fac griji. Și mintea este foarte puternică. Și dacă nu oprești mintea, te sabotează complet”.

Unde a dispărut empatia?

„Mi-e teamă pentru elevii mei. Este ceva care mă sperie foarte mult, pentru că văd atât de multă suferință, atât de multă tăcere. Văd că nu se deschid, că sunt foarte închiși, că există multă prefăcătorie, se prefac că sunt fantastici, că totul este bine, că tu ești liderul… Așa că, la școală, încercăm să-i facem să înțeleagă importanța de a avea o inimă sănătoasă, o minte sănătoasă, o viață sănătoasă. Dar văd că se confruntă cu o presiune enormă de a fi frumoși, perfecți, interesanți, de a fi mai la modă. Și asta nu ajută”. Ceea ce ajută, însă, este să nu ne temem de neliniștea interioară. Papa a reiterat acest lucru în recentul său video-mesaj adresat tinerilor participanți portughezi la întâlnirea „Rejoice” de la Lamego. Este vorba despre recuperarea acelui sentiment de a fi „umani”, nu supereroi. Așa sunt sfinții, așa este Cristos. Adevărul este că „valori precum empatia și respectul se pierd pentru că, în cele din urmă, contează doar interesele mele, lucrurile mele, spațiul meu… nu există împărtășire, nu există discuții, nu există dialog, nu există schimb real, nu există «Eu renunț până aici, tu renunți până aici»”, spune Carmina. Recuperarea umanității, chiar și a părților ei fragile, ne va permite să schimbăm această lume în bine, ne amintește Leon. Carmina știe asta acum. Și este dedicată acestui lucru.

De Antonella Palermo

(După Vatican News, 28 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu