Caritatea adevărului pentru a-i educa pe analfabeți în umanitate

Cu siguranţă, sfântul Dominic de Guzmán și în special ordinul pe care l-a fondat (Ordinul predicatorilor sau dominicanilor, care include frați și călugărițe și se extinde spiritual la surori și laici) sunt cunoscuți mai ales pentru trecutul lor, identificat în mod confuz cu Inchiziția, ca apărători rigizi și nemiloși ai ortodoxiei, dar în realitate sunt puțin cunoscuți pentru angajarea lor față de adevărul credinței, față de dreptate și față de solidaritatea fraternă. Dominic, însă, a fost și este bine cunoscut de o mulțime nenumărată de femei și bărbați care, de-a lungul a peste opt sute de ani, au fost cuceriți, urmându-l, de carisma pe care i-a dat-o Dumnezeu pentru întreaga omenire: caritatea adevărului (cf. Ef 4,15). O carismă de veșnică actualitate pentru o lume care a preferat dintotdeauna forța și violența pentru a-și impune propriile interese și se apără de lumina adevărului, nevăzând că numai adevărul apără demnitatea fiecărei persoane, eliberând-o de orice sclavie (cf. In 1,5; 8,32), arătând că „Noi n-avem putere împotriva adevărului, ci suntem pentru adevăr” (2Cor 13,8).

Dominic de Guzmán a experimentat – așa cum experimentăm și noi dacă suntem atenți la cauze și nu ne oprim la efecte – devastatorul analfabetism uman care predomină în lume, care se manifestă printr-o lipsă de respect față de ceilalți, pentru că suntem săraci în credință, speranță și în acea caritate care poate fi învățată și obținută numai de la Dumnezeu. Dominic nu a experimentat, ca mulți sfinți, o convertire bruscă, ci a trăit o viață de convertire zilnică încă din copilărie la ceea ce Dumnezeu i-a cerut, renunțând la propriile dorințe – să fie misionar printre cumanii din Ungaria – și neurmând ceea ce așteptau alții de la el, cum ar fi să nu-și împrăștie puținii frați prin Europa la începutul Ordinului. Numărat printre canonicii Capitulului Catedralei din Osma (Spania), cu siguranță nu avea intenția de a-și părăsi propria realitate geografică și eclezială: cel care acceptă sarcina de a deveni canonic nu intenționează să devină misionar! Dumnezeu, însă, îl va călăuzi pe căi pe care nu le-a imaginat niciodată, până când va ajunge la Bologna, unde își va încheia ziua pământească intensă și rodnică, înconjurat de însoţitori pe care cu siguranță nu și-a imaginat niciodată că îi va avea. Este adevărat, așa cum a scris William Shakespeare: „Acest lucru ar trebui să ne învețe că există o divinitate care ne modelează scopurile, indiferent cum le modelăm noi” (Hamlet, Actul V, Scena 2).

Sfântul Dominic de Guzmán – a cărui comemorare liturgică se sărbătorește sâmbătă, 8 august – a văzut oameni și situații cu privirea credinței, singura care ne permite să vedem ceea ce, deși este real, nu poate fi văzut cu ochii materiali și verificat numai cu rațiunea. Numai credința în Fiul lui Dumnezeu care l-a iubit și și-a dat viața pentru el (cf. Gal 2,20) i-a permis să nu întâlnească distrat oameni și situații, ci să le întâlnească, nu uitându-se la distanțe, ci depășindu-le ascultând, încercând să le înțeleagă și să le ajute cu o caritate sinceră, care înțelege totul, dar nu este obiectivul lui Iosif (cf. Joseph Ratzinger). Această experiență de viață i-a motivat compătimirea (pătimirea cu) convinsă și profundă față de oamenii pe care i-a întâlnit, în special „pe cărările și răscrucile dureroase” ale vieții. Deja în gestul de a-și vinde toate averile și mai ales pergamentele prețioase ca student (un sacrificiu pe care numai un cărturar îl poate înțelege) în favoarea săracilor, victime ale foametei de la Palencia (în jurul anului 1191), se dezvăluie generozitatea inimii care a bătut în Dominic: o inimă atentă, plină de compătimire, sensibilă, disponibilă, pentru că este plină de credință. Celor care l-au întrebat uimiți care sunt motivele unui astfel de gest, le-a răspuns spontan: „Cum să studiez pe piele moartă în timp ce atât de mulți dintre frații mei mor de foame?”. Conștient că în acel moment a fost chemat să fie un instrument al duioşiei lui Dumnezeu, în mod concret, fără nicio amânare sau delegare convenabilă și oportunistă, chiar și către Dumnezeu însuși (cf. Mt 14,16). O lecție concretă pentru fiecare dintre noi: să fim atenți, să rămânem mereu deschiși către Dumnezeu și către nevoile altora hic et nunc (cf. Lc 10,33).

Însă restul vieții sale ne spune că forma tipică, „obișnuită”, a atenției sale față de surorile și frații timpului său a fost caritatea adevărului. Totul a început cu ascultarea față de episcopul său, care a decis să-l asocieze cu sine într-o misiune diplomatică în Danemarca (1202-1203). În timpul lungii călătorii, când Dominic s-a oprit la Toulouse, unde, întâlnind un hangiu care aderase la erezia albigenză, a experimentat că omul nu se opune singurului Dumnezeu adevărat, ci unei idei greșite pe care și-a format-o despre El, adesea, din păcate, din cauza contra-mărturiei preoților, a călugărilor și a enoriașilor. Astfel, a prins contur în el nevoia unui apostolat și a unei predici a Adevărului care își găsea originea în rugăciunea contemplativă și într-o sărăcie și castitate practicate care manifestau esențialitatea vieții în radicalitate. Totuși – și este important de menționat acest lucru, deoarece este foarte indicativ pentru prioritățile pe care le-a urmat –, deși aproape „obsedat” de sărăcia personală și comunitară, „și-a dorit cel mai prețios lucru posibil pentru Biserică” (Henri Dominique Lacordaire).

Dominic era conștient că oamenii, chiar dacă nu își dau seama întotdeauna de acest lucru, au nevoie de adevăr ca de aer și de hrană, de adevărul care mântuiește, de Adevărul care este Cristos (cf. Mt 4,4). Căci adevărul nu este un lux, nu este hobby-ul superfluu al oamenilor leneși, nu este un „ornament” decorativ, nu este mania culturală a unui Ev Mediu demodat. Adevărul este ceea ce îi permite omului să se împlinească pe sine ca om, să evite să-și trădeze propria demnitate și pe cea a altora, să-și atingă propriul destin și să scape de amărăciunea frustrantă a insignifianței și de depresia lipsei de sens. Caritatea adevărului și adevărul carității (cf. Ef 4,15) este mesajul lui Dominic, cel mai înalt și mai actual dintre toate, deoarece este menit să hrănească foamea nepotolită a omului de cunoaștere, iubire și bucurie. Acel adevăr și acea onestitate care astăzi, poate mai mult ca niciodată, lipsesc adesea, începând tocmai cu familiile noastre, cu comunitățile noastre călugăreşti și ecleziale. Caritatea adevărului care nu este afectată de temerile față de noutăți sau de gândirea majorității și, prin urmare, nu se înrădăcinează, nu se impune, ci întotdeauna și în orice caz, indiferent de cost, în primul rând față de cei mai apropiați, față de cei mai nevoiași, chiar dacă sunt bogați material (cf. Mt 19,21; Fap 5,29). Pentru că „adevărul nu poate fi separat de iubire. Dumnezeu nu este doar adevăr, ci și iubire. El locuiește numai în adevărul care vine din iubire” (Romano Guardini). Cu alte cuvinte, Dominic a realizat, așa cum a scris cardinalul Ratzinger cu privire la modul de a vesti Evanghelia, că „o îngrijire pastorală adecvată duce la adevăr, inspiră iubirea pentru adevăr și ajută la suportarea chiar și a durerii adevărului. Ea însăși trebuie să fie un mod de a merge împreună pe calea dificilă și frumoasă spre o viață nouă, care este și calea spre o bucurie adevărată și mare”.

Secretul lui Dominic pentru a realiza toate acestea a fost căutarea sa constantă a intimității cu Domnul, prin rugăciune tăcută și neîncetată, cu o dorință perseverentă de a fi cu El, iubindu-i astfel cu adevărat pe ceilalți. Acea „rămânere în Cristos” (cf. In 15,1-8) este condiția pentru a aduce roade. Era conștient că adevărata iubire se realizează numai în adevăr (cf. Mc 3,14-15; In 1,39; Ef 4,15) și necesită și sacrificiu. Într-adevăr, atunci când cineva iubește, inevitabil suferă, iar atunci când nu este dispus să sufere, este pentru că a renunțat la iubire (Hermann Hesse). Cu acest spirit, Dominic de Guzmán își corecta aproapele. Corecția fraternă inspirată de acest spirit rămâne valabilă și astăzi pentru cei care împărtășesc carisma sa, dar și pentru fiecare membru al comunității creștine, unde o idee de caritate independentă de adevăr pare să câștige din ce în ce mai mult teren.

Sfântul Dominic a dat viață unei mari familii de frați, călugărițe, surori și laici, care a avut figuri și momente pentru care îi aducem sincere mulțumiri lui Dumnezeu (patru pontifi, un sfânt, doi fericiți și un slujitor al lui Dumnezeu; sfântul Toma de Aquino; draga noastră sfânta Ecaterina de Siena; școala din Salamanca cu apărarea drepturilor indienilor; sfântul Piergiorgio Frassati; fericitul Giuseppe Girotti, care a murit martor al credinței la Dachau; venerabilul Giorgio La Pira cu angajarea sa pentru pace și săraci; și atâția alții încât este imposibil să-i enumerăm). Urarea din ziua comemorării sfântului Dominic de Guzmán este, așadar, o speranță, care trebuie tradusă în rugăciune: ca aceia care astăzi aparțin familiei dominicane să trăiască cu fidelitate carisma dăruită lor de Dumnezeu prin Dominic. Mai presus de toate, fie ca niciun membru al acestei mari familii să nu se trezească repetând trista observație pe care Hesse o pune în gura lui Narcis în dialogul său cu prietenul său Boccadoro: „Am trăit o viață motivată mai adesea de căutarea perfecțiunii care mi-a satisfăcut așteptările, sau pe cele ale altora, decât de acceptarea umilă a perfecțiunii carității pe care Domnul mi-a cerut-o. De aceea, inexorabil, am trăit o viață […], dar o viață săracă în iubire!”. Da, aceasta ar fi cea mai mare nenorocire: să te descoperi în cele din urmă iremediabil „sărac în iubire, sărac în umanitate, sărac în credință în Dumnezeu, sărac în speranță în realitățile veșnice” (Sfântul Vasile cel Mare).

Dominic, ca toți cei care au trăit Evanghelia, este un semn al duioşiei lui Dumnezeu pentru fiecare femeie și pentru fiecare bărbat. Ne bazăm pe mijlocirea lui pentru ca și noi să fim una, învățând și predând alfabetul credinței, speranței și carității celor pe care Providența ne-a reunit în pelerinajul nostru pământesc.

De Bruno Esposito

Din Ordinul predicatorilor (Comunitatea din Siena)

(După L’Osservatore Romano, 6 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu