Cardinalul, președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Cultură, vorbește despre prietenul său, fondatorul Comunității din Bose, care a murit astăzi după o perioadă de boală: „O figură cu multiple fațete, imposibil de încadrat într-o singură categorie academică sau ecleziastică. Fraternitatea a fost firul călăuzitor al mărturiei sale”.

„Un rabin care iubea ospeţele”: cu această imagine, capabilă să redea apropierea vie a lui Cristos de viața cotidiană umană, cardinalul Gianfranco Ravasi, președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Cultură, își deschide comoara de amintiri pentru a aduce un omagiu prietenului său apropiat Enzo Bianchi, fondatorul Comunității din Bose, care a decedat astăzi, 1 septembrie, la vârsta de 83 de ani. O autentică legătură care, prin ironie și proximitate cronologică, a respins liturgiile retoricii postume: „În trecut, am vorbit odată despre această ocazie, și pentru că eram aproape adiacenți ca vârstă – el era în 1943, eu eram în 1942 – ei bine, el a spus: «cine moare al doilea să promită că nu va scrie articolul cu crocodilul pentru primul». Adică, nu a vrut să fie comemorat, așa cum se face de obicei”. Totuși, la numai câteva ore după anunțul morții sale, Ravasi a ales să „rupă” acel vechi pact pentru a picta un portret intim care rezumă „o lungă prietenie, care a început acum mai mult sau mai puțin 40 de ani și care a luat căi foarte diferite, ajungând chiar la etapa finală, poate cea mai dificilă pentru el, aceea privind Comunitatea și destinul fiecărui fondator de a se distanța în cele din urmă, din diferite motive, de comunitatea sa inițială și de a forma o alta”.

O sensibilitate eclectică

Priorul de Bose reiese din amintirile cardinalului ca o figură cu multiple fațete, imposibil de încadrat într-o singură categorie academică sau ecleziastică. „A fost multe lucruri. Îmi amintesc de el doar ca o persoană, una foarte umană”, reflectă Ravasi, subliniind cum prietenul său poseda „o personalitate puternică, incisivă, care mai presus de toate avea caracteristica, tipică oamenilor străluciți, de a poseda o sensibilitate eclectică”. Acest dar i-a permis lui Bianchi să treacă „cu mare finețe de la dimensiunea politică la cea ecleziastică și chiar uneori spre cultură și artă”. Nimic din orizontul uman nu-i era străin. „Nu a fost niciodată unilateral”, continuă cardinalul. Dar adevăratul centru de greutate al acestei neobosite curiozități intelectuale se afla în Scriptură: „Și în acest sens a fost și oportunitatea de a descoperi nodul care ținea împreună toată această multiplicitate, această fantasmagorie în limbajul său: fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu”. Ravasi analizează moștenirea teologică și de popularizare a lui Bianchi, urmărind esența acesteia în ideea că Scriptura ar trebui transformată în hrană zilnică, nu într-un text pentru specialiști, ci în pâine frântă pentru popor: „El a putut să-i facă pe toți, credincioși și necredincioși deopotrivă, să înțeleagă că verum, adevărul, nu se distinge niciodată de bonum și pulchrum. El a putut să semene frumusețe”.

Iubire pentru gătit

Ravasi împărtășește un detaliu privat despre prietenul său, aparent îndepărtat de solemnitatea studiilor biblice, dar de fapt profund teologic: mâncarea. Bianchi scrisese o broșură pentru tineri intitulată „Un rabin căruia îi plăceau ospețele”, în care Cristos era portretizat ca Cel căruia îi plăcea să fie la masă. „În Biblie, există această dimensiune a mâncării – gândiți-vă la Euharistie ca la un element fundamental – și el era cu adevărat un bucătar grozav, chiar și potrivit celebrului gastronom și simbol al bucătăriei italiene, Carlin Petrini, care îl cunoscuse și care îl numea chiar un bucătar mai bun. Iar Enzo spunea întotdeauna: «Mai mult decât ca scriitor, aș vrea să fiu amintit ca un bucătar grozav». De asemenea, a gătit pentru mine de mai multe ori când am mers la Bose pentru meditație în timpul Postului Mare”.

Mărturie a fraternității

Cardinalul laudă, de asemenea, iubirea lui Bianchi pentru natura neatinsă, Creația, clar vizibilă în câmpurile verzi și copacii care înconjoară Bose, și încheie cu marea intuiție ecumenică ce a dus la nașterea satului din provincia Biella. „Fraternitatea, titlul uneia dintre ultimele sale opere literare, a fost firul călăuzitor al mărturiei sale, pe care a reușit să o exprime mai ales cu lumea ortodoxă răsăriteană, dar și cu protestanții. Chiar și arhiepiscopul de Canterbury, primatul Bisericii anglicane, îl vizitase pe Bose pentru o perioadă de meditație. El vorbea întotdeauna imenselor sale audiențe despre Cristos, fratele tuturor celor care iubeau să stea la masă chiar și cu cei care nu erau bineveniți, înțeleși sau distanți”. Un verset biblic care rezumă sensul profund al călătoriei și slujirii pământești a lui Enzo Bianchi încheie interviul cardinalului Ravasi acordat mass-media vaticane: „Dacă ar trebui să aleg, l-aș alege pe cel pe care cardinalul Martini îl considera drept ultimul său testament biblic simbolic, versetul 105 din Psalmul 119, adică «Cuvântul tău este o făclie pentru picioarele mele, care mă călăuzește pe calea vieții». Dar există și un alt verset pe care l-a iubit în mod deosebit, luat din Isaia: «Dacă ai despica cerurile și te-ai coborî». Aș pune aceste două versete împreună pentru că, odată venit pe pământ, Cristos este o făclie pentru picioarele mele pe calea vieții, iar el știa bine acest lucru”.

De Cecilia Seppia

(După Vatican News, 1 septembrie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu