Se numește „Aura” primul laborator de fertilizare in vitro [FIV] complet automatizat lansat la începutul acestei luni de Ivi Rma Global, cea mai mare rețea internațională de medicină reproductivă, împreună cu Conceivable Life Sciences. Operațional anul viitor în Statele Unite, se va extinde ulterior în Europa, America Latină și Orientul Mijlociu, integrând robotică, algoritmi și automatizare în laboratoarele FIV. Noutatea este că tehnologia va interveni direct în procesul de procreare biologică, fără un operator uman, adică un medic.

Cea mai mare provocare constă în pericolul ca procrearea umană să fie redusă la un proces tehnic de producție și selecție și ca embrionul uman să fie considerat din ce în ce mai mult un produs al tehnologiei care trebuie optimizată. „Aura, o platformă fizică de inteligență artificială, este concepută pentru a automatiza numeroși pași în fertilizarea in vitro: de la întâlnirea dintre ovul și spermatozoid până la observarea dezvoltării embrionare, până la evaluarea embrionilor pentru transfer. Scopul declarat este de a crește precizia și eficiența, de a reduce erorile manuale, de a atenua volumul de muncă repetitiv al embriologilor și de a standardiza calitatea tratamentelor”, explică Laura Palazzani, bioetician, profesor titular de Filozofie a Dreptului și membru titular al Academiei Pontificale pentru Viață. „Schimbarea bioetică constă în trecerea de la tehnologie ca instrument la tehnologie ca agent operațional, fizic și decizional. Procreația umană riscă, așadar, să fie interpretată ca o secvență de proceduri care trebuie optimizate. Însă procreația implică suferința infertilității, corpul femeii, relația de cuplu, responsabilitatea parentală, starea embrionului și bunăstarea viitorului copil. Tehnologia poate sprijini procesul clinic, dar nu poate înlocui relația, discernământul și responsabilitatea medicului. Prin urmare, informarea, consilierea și sprijinul uman rămân esențiale în fiecare etapă”.

Putem vorbi, așadar, despre „procreație asistată medical” atunci când asistența este încredințată și unui sistem fizic de inteligență artificială? Profesoara Palazzani susține: „Am putea vorbi, cel puțin descriptiv în stadiul actual, despre procreație asistată medical, extrem de automatizată. Într-adevăr, termenul cu care suntem obișnuiți, procreație asistată medical, se referă în mod explicit la asistența medicilor și a altor profesioniști, nu numai în ceea ce privește prezența fizică, ci și în ceea ce privește sprijinul pe tot parcursul procesului, de la evaluarea clinică (diagnosticul infertilității sau accesul la tehnologii de reproducere, alegerea tratamentelor și monitorizare, colectarea și procesarea gameților, fertilizarea in vitro, cultura și transferul embrionilor), supravegherea procedurală și responsabilitatea pentru decizii. Acest sprijin – continuă profesorul LUMSA – are loc într-un context relațional de informare și ascultare. Dacă un sistem automatizat nu se limitează la automatizarea operațională – adică la îndeplinirea sarcinilor sub îndrumarea medicului – ci își asumă funcții operaționale și decizionale autonome, nu numai instrumentul utilizat se schimbă, ci însăși natura îngrijirii. Noul lexicon ar trebui să facă vizibil gradul de automatizare: ar putea fi numită procreație automatizată tehnologic. Prin urmare, există un risc bioetic specific atunci când un algoritm, și nu numai embriologul, evaluează și selectează embrionii pentru transfer”. „Este necesar să se clarifice ce decizii sunt încredințate algoritmului, care este gradul său de autonomie și ce control uman rămâne eficient”, subliniază Palazzani, subliniind că „principalele probleme privesc credibilitatea tehnologiei în ceea ce privește siguranța și eficacitatea, calitatea datelor utilizate pentru antrenament, potențialele erori (bias) care reduc credibilitatea sau ar putea penaliza anumite grupuri de pacienți și explicabilitatea criteriilor adoptate pentru a face algoritmul ușor de înțeles și trasabil. Chiar și o evaluare prezentată ca fiind exclusiv clinică, bazată pe probabilitatea implantării și a dezvoltării embrionului, poate introduce o logică de excludere și optimizare a vieții umane. Prin urmare, este necesar – continuă ea – să știm pe baza căror date a fost antrenat sistemul, ce caracteristici consideră favorabile și care este marja de eroare. Linia dintre căutarea unei sarcini reușite și o mentalitate selectivă poate deveni neclară. Apoi, există problema responsabilității”, continuă ea.

Când intervin un medic, un embriolog, o clinică, un producător și un proiectant de algoritmi, riscul este ca responsabilitatea să fie dispersată. În schimb, o ființă umană responsabilă pentru decizii trebuie să fie întotdeauna identificabilă. Consimțământul informat trebuie să fie, de asemenea, specific: cuplul trebuie să știe ce etape sunt automatizate, ce date sunt colectate, cum sunt evaluați embrionii, ce dovezi clinice există și ce incertitudini rămân, precum și potențiala opacitate a sistemului. Un consimțământ generic pentru utilizarea inteligenței artificiale nu ar fi suficient. Așadar, în acest context, ce înseamnă să protejezi viața umană emergentă dintr-o perspectivă personalistă și ce limite concrete ar trebui impuse tehnologiei? Profesoara Palazzani nu are nicio îndoială: „Perspectiva personalistă recunoaște demnitatea vieții umane încă de la începuturile sale. Embrionul nu este un produs de laborator și nici un simplu obiect de clasificare, ci o viață umană fragilă, încredințată responsabilității altora și care merită protecție. «Riscul cultural al automatizării – susține ea – este acela că copilul este perceput ca rezultatul așteptat al unui proces de producție, supus unor criterii de eficiență, selecție și control. O viziune cu adevărat umană asupra procreației recunoaște, în schimb, copilul ca pe un dar și un subiect care trebuie primit cu brațele deschise, nu ca pe un produs care trebuie perfecționat. Limitele concrete ale utilizării sale ar trebui să includă cel puțin: supraveghere umană reală, informală; validare clinică independentă a fiabilității; transparența și trasabilitatea criteriilor algoritmice; interzicerea utilizării unor criterii care nu au legătură cu scopuri clinice strict definite; atribuirea clară a responsabilității; protecția datelor; consimțământ informat specific; și verificarea accesului egal. Întrebarea crucială – conchide ea – nu este doar dacă platforma funcționează, ci ce idee despre viață, paternitate și naștere contribuie la răspândirea ei. Bioetica nu este ostilă inovației: cere ca aceasta să rămână în slujba persoanei, în special a celor mai vulnerabile, și să nu înlocuiască prudența, discernământul, relațiile și responsabilitatea morală. Medicina reproductivă necesită ascultare, sprijin psihologic și capacitatea de a recunoaște limitele. Niciun algoritm nu își poate asuma pe deplin aceste sarcini”.

De Davide Dionisi

(După L’Osservatore Romano, 21 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu