O viaţă marcată de suferinţă şi de caritate cea a Mariei Rivier, care în curând va fi sfântă: de fapt, are numai 16 luni când cade din pat, lovindu-se la şold şi întâlnind probleme grave în creștere. Este anul 1770 şi mulţi ani fetița nu reușește să stea în picioare, ajungând constrânsă să se târască pe spate, ajutându-se cu mâinile. Abia în 1774 reușește să se ridice, cu ajutorul cârjelor, şi numai după trei ani reușește să se vindece complet. Dar boala îi dăruiește o intuiție: să-şi dedice restul vieţii sale lui Dumnezeu. Născută în Montpezat-sous-Bauzon, în Franţa, la 19 decembrie 1768, după ce a primit Prima Împărtășanie, Maria Rivier îşi maturizează dorința de a se consacra Domnului şi cere să intre în Congregația Surorilor Notre Dame de Pradelles dar, din cauza sănătății, nu este considerată capabilă.
De la mică şi slabă la sfântă
Atunci femeia decide să deschidă o școală, lucru pe care-l face în 1786, şi să se dedice îngrijirii bolnavilor şi a săracilor. Când izbucneşte Revoluția franceză, se mută la Thueyts unde adună câteva tinere: cu toate că revoluţionarii închid ordinele călugărești, Maria dă viaţă, la 21 noiembrie 1796, unei mici comunităţi. După cinci ani, în 1801, cu aprobarea episcopului de Vienne, se naște Congregația Surorilor Prezentării la Templu a Mariei care, în câţiva ani, deschide 46 de case. Rivier moarte la 3 februarie 1838 la Bourg-Saint-Andéol; sfântul Ioan Paul al II-lea o beatifică la 23 mai 1982 şi în curând va fi canonizată. Mica, slaba copilă care nu reușea să stea în picioare devine, așadar, sfântă. Minunea recunoscută, atribuită mijlocirii sale, se referă la vindecarea unei nou-născute afectată de „hidrops fetal generalizat precoce non-imunologic”, petrecută în 2015 în Filipine.
Va fi fericită italiana Maria Carola Cecchin
În schimb va deveni fericită italiana Maria Carola Cecchin, înainte de voturi Fiorina, călugăriță din Congregația Surorilor Sfântului Iosif Benedict Cottolengo. Născută la 3 aprilie 1877 la Cittadella, în provincia Padova, face voturile călugărești la 6 ianuarie 1899, după ce a intrat în Casa Mică a Providenței Divine la Torino. În 1905 este trimisă în Kenya, împreună cu patru surori din congregație şi cu doi misionari de la Consolata. Catehetă neobosită în atâtea sate, de la pădurile la stepele uscate din Kikuyo, de la savana la stepa din Meru, Maria Carola este mereu gata să deschidă breșe pentru noi misiuni. Vede toate tipurile de mizerie şi suferinţă, se supune la mari trude, dar suportă totul, cu iubire infinită, animată de zel misionar. Între timp, este numită superioară şi destinată la diferite comunităţi, dintre care ultima este cea din Tigania, unde se îmbolnăvește grav. Se decide să se întoarcă în Italia, dar Maria Carola moarte în timpul călătoriei cu vaporul, la 13 noiembrie 1925, la vârsta de 48 de ani. Normativele igienice din acei ani prevăd ca trupul său să fie aruncat în apele Mării Roşii. Minunea recunoscută pentru apropiata sa beatificare şi atribuită mijlocirii sale se referă la revenirea vitală a unui copil născut în „lipsă prelungită de activitate cardiacă, respiratorie, neurologică”. Evenimentul a avut loc la Meru, în Kenya, în 2013.
Venerabilul părinte Bernardo Sartori, refugiat printre refugiaţi
Printre decretele promulgate la 13 decembrie 2021 de Congregația Cauzelor Sfinților, după audiența papei Francisc acordată cardinalului prefect, Marcello Semeraro, sunt şi cele referitoare la trei preoţi şi o călugăriță, care devin venerabili prin recunoaşterea trăirii eroice a virtuților. Îndeosebi iese în evidență mărturia lui Bernardo Sartori, preot călugăr de la Misionarii Combonieni ai Inimii lui Isus. Viaţa sa este una puternic impregnată de misiune: născut la 20 mai 1897 la Falzé di Trevignano, în provincia Treviso, în 1921 intră în Congregația comboniană. Hirotonit preot în 1923, după câteva activități de animare misionară în sudul Italiei, în 1934 este trimis în West Nile, în nord-vestul Ugandei, ambient prevalent musulman. În anii următori, întemeiază noi misiuni şi școli, în timp ce în 1962 promovează consacrarea tuturor misionarilor şi misionarelor combonieni din Africa la Fecioara Maria. Trăieşte evenimentele zbuciumate care urmează după căderea dictatorului ugandez Amin şi în 1979 îi urmează pe oamenii săi în Zair, devenind refugiat printre refugiaţi. După o scurtă ședere în Italia, în 1982, la vârsta de 85 de ani, se întoarce din nou în Zair, pentru a rămâne alături de oamenii săi. Neobosit în munca apostolică şi în ajutorul de asistență dat aproapelui, moare la 3 aprilie 1983, ziua de Paşte, la Ombaci, în Uganda. Trupul său este găsit fără viaţă în biserică, în faţa tabernacolului.
Venerabila Maria Margareta, forţa credinţei în timp de război
Deosebită şi viaţa Mariei Margareta a Inimii lui Isus în agonie în Grădina Ghetsemani (înainte de voturi: Ludovica Banaś), călugăriță cu voturi din Congregația Surorilor Sfintei Familii din Nazaret. Născută la 10 aprilie 1896 la Klecza Dolna, în Polonia, la 15 februarie 1917 intră în Congregație şi la 31 iulie 1926 face voturile perpetue. În 1937 este transferată la Nowogródek (astăzi Bielorusia), unde lucrează la spital. Este mare angajarea sa în apostolatul faţă de săraci, nevoiași, orfani, prizonieri. După ocuparea orașului din partea trupelor sovietice în 1939, surorile sunt expulzate din conventul lor şi îndepărtate din spital. Constrânse să se îmbrace cu haine laice, trebuie să caute găzduire la familii prietene. În 1941, Nowogródek trece sub Germania; după doi ani, douăsprezece surori sunt convocate de germani la comisariat şi împuşcate în pădurea apropiată. Fermă şi tare în credinţă, Maria Margareta reușește să se salveze şi, după retragerea germanilor în 1944, dezgroapă trupurile celor unsprezece surori ucise şi le dă o înmormântare demnă în biserică. Sfântul Ioan Paul al II-lea le va beatifica după aceea, în 2000. După terminarea războiului, teritoriile din estul Poloniei sunt încorporate în Uniunea Sovietică. Maria Margareta nu se mai întoarce în ţara sa natală, aşa cum fac atâția alţii, ci rămâne la Nowogródek pentru a continua misiunea sa, ca singura gardiană a bisericii şi a mormântului surorilor sale. Şi aici moare la 26 aprilie, la vârsta de 70 de ani, după o lungă boală, suportată cu răbdare şi seninătate.
Venerabilul Carlo de Abbiategrasso, exemplu de evlavie, umilinţă şi caritate
Şi viaţa italianului Carlo de Abbiategrasso (înainte de voturi: Gaetano Antonio Vigevano), preot călugăr din Ordinul Fraților Minori Capucini, este exemplară: născut la 30 august 1825 la Abbiategrassă, încă de mic se remarcă prin religiozitatea sa şi prin zelul cu care îi învaţă catehismul pe cei de vârsta lui. Simte imediat vocația la viaţa consacrată, dar constituția sa fragilă şi tuberculoza încetinesc parcursul său. Voturile solemne în Ordinul Fraților Capucini vin abia la 30 martie 1855. La 26 decembrie din acelaşi an este hirotonit preot şi se dedică îndeosebi exercitării carității. În anii în care la Milano se răspândește holera, deşi era bolnav cu febră, Carlo cere în genunchi să-i fie acordată permisiunea de a merge în spital ca să-i asiste pe suferinzi. În 1858 este transferat la Sanctuarul Fecioarei Maria a Capucinilor din Casalpusterlengo, unde se remarcă prin evlavie extraordinară, prin umilinţă şi prin caritate, dobândind şi faimă de taumaturg. Dată fiind faima sa de sfințenie, guvernul austriac cere îndepărtarea sa, dar episcopul de Lodi, monseniorul Gaetano Benaglio, refuză categoric. Îmbolnăvindu-se de bronhopneumonie şi de TBC, moare la 21 februarie 1859.
Venerabilul Andrea Garrido Perales, apostol al deţinuţilor
În sfârşit, devine venerabil şi spaniolul Andrea Garrido Perales, preot călugăr din Ordinul Sfintei Fecioare Maria a Răsplății. Născut la 29 noiembrie 1663 la Vallada, expert teolog, îşi dedică viaţa predicării, administrării sacramentului reconcilierii şi asistenței faţă de marginalizați, orfani, săraci, bolnavi, deținuți, ţigani şi nomazi. Lovit de o formă gravă de artrită care îi deformează corpul, arată o tărie sufletească exemplară, alimentată de rugăciune constantă. Fidel faţă de carisma Ordinului, răspândește printre deținuți Evanghelia ca instrument de eliberare din închisoarea marginalizării sociale şi a dispreţului, favorizând reinserarea lor în societate şi drumul lor de credinţă. Moare la Xátiva la 23 februarie 1728, la vârsta de 65 de ani.
De Isabella Piro
(După Vatican News, 13 decembrie 2021)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu