Sâmbătă, 9 aprilie, papa, în timpul audienței acordate prefectului Congregației Cauzelor Sfinților, cardinalul Marcello Semeraro, a autorizat aceeaşi Congregație să publice noi decrete referitoare la aprobarea unei minuni, la martiriul a doi preoţi şi la virtuțile eroice a şase slujitori ai lui Dumnezeu.

În acest grup, care cuprinde doi episcopi, doi preoţi martiri, două consacrate, un consacrat laic şi trei laice, este reprezentat întregul popor al lui Dumnezeu. Sfințenia apare astfel ținta care unește diferite carisme şi slujiri, şi misiunea proprie a fiecăruia. În întunericul acestui timp, marcat de un război inimaginabil şi cu imagini de cruzime atroce, episcopul de Roma ne dăruiește aceşti martori luminoși ai credinţei care, ca niște stele, luminează întunericul cu raze de speranţă. Şi astfel putem să reluăm drumul spre Cristos, „steaua luminoasă a dimineții” (Ap 22,16), Cel Înviat din morți care oferă pacea. Participând la noutatea Învierii sale, aceşti noi „venerabili”, martori ai credinţei, ne cheamă să devenim instrumente de reconciliere şi de pace.

Semnificative mai ales pentru lucrătorii sanitari, în acest timp pandemic, sunt două figuri de asistenţi medicali: viitorul sfânt Artemide Zatti, cooperator sanitar, care împreună cu familia, în 1897, a emigrat din Italia în Argentina. Intrând la salezienii lui Don Bosco, s-a dedicat total slujirii bolnavilor şi a familiilor lor. Minunea făcută de Dumnezeu prin mijlocirea sa, referitoare la o vindecare, petrecută în 2016 în Filipine, deschide calea spre canonizarea sa. Rosaria Celak, laică din Cracovia, şi-a dedicat viaţa îngrijind bolnavii din spitalul orăşenesc „Sfântul Lazăr”, cucerind încrederea şi respectul tuturor prin disponibilitatea sa şi viaţa sa virtuoasă.

Apoi este exemplară mărturia lui Maria Aristea Ceccarelli văduvă Bernacchia. În starea sa de soție, oferă un dublu mesaj prin fidelitatea sa faţă de soţ, bărbat dificil, infidel şi violent, care grație imensei răbdări, umilinţe, resemnări şi rugăciuni a soției s-a transformat şi s-a reconciliat cu Dumnezeu. Maria Aristea, susținută de spiritualitatea camillianilor, s-a unit cu apostolatul lor mai ales printre bolnavii de tuberculoză, între care mulţi copii, la Sanatoriu „Umberto I” din Roma.

Deosebit de actuală este şi mărturia spaniolei Aurora Calvo Hernández-Agero, care s-a îngrijit de mama bătrână, trăind intens vocația sa laicală şi predând cateheză în parohia sa.

În 1943, în perioada Rezistenței, se situează martiriul parohului de Boves, pr. Giuseppe Bernardi, şi al vice-parohului, pr. Mario Ghibaudo. În pofida pericolelor din partea soldaților germani au rămas alături de credincioşii lor, pentru a exercita îngrijirea pastorală şi a administra sacramentele, susținând populația. Vice-parohul a îndurat martiriul chiar în timp ce administra sacramentul Pocăinţei unui rănit; la rândul său, parohul a fost ucis pentru opera sa de împăciuire, în rolul de mediator între părțile combatante.

Lucia Noiret, de origini franceze, a dat o sinceră mărturie de caritate şi de slujire spirituală şi materială a săracilor. La Imola şi la Bologna a întemeiat Congregația Slujitoarelor Preasfintei Inimi a lui Isus sub ocrotirea sfântul Iosif, dedicate mai ales educației tinerilor, găzduite în Conservatorul „Sfântul Iosif”.

Fondatoare a Surorilor Franciscane ale celor Mâhniți este noua venerabilă Casimira Gruszczyńska care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o Polonie împărțită între puterile europene, unde viaţa consacrată era eliminată, a dat viaţă unei noi forme de comunitate „clandestină”. Surorile, fără haină călugărească, se dedicau bolnavilor, celor suferinzi, celor fără adăpost, mamelor sărace şi tinerilor aflați în dificultate.

Grupul noilor venerabili se completează cu doi episcopi. Primul este un franciscan conventual, italianul Francesco Costantino Mazzieri, misionar în actuala Zambie, unde la sosirea sa, în 1930, prezența Bisericii catolice era total absentă. Cu spirit autentic misionar, s-a dedicat unei intense evanghelizări, devenind prefect, apoi vicar apostolic şi în sfârşit episcop de Ndola. A fost semnificativă participarea sa la Conciliul al II-lea din Vatican, unde, bazându-se pe propria experienţă din Africa, şi-a dat contribuția de a promova spiritul misionar al Bisericii.

Al doilea episcop declarat venerabil este Martino Fulgenzio Elorza Legaristi, pasionist spaniol. Şi el a desfășurat slujirea sa prezbiterală şi episcopală departe de patria sa, dedicându-se populaţiei din Peru. Ca prim episcop al prelaturii de Moyobamba, a exercitat slujirea într-un context de sărăcie extremă, cu curaj şi profundă grijă pastorală. A promovat cu grijă deosebită cateheza, educarea femeilor şi a copiilor, fără a uita angajarea pentru formarea clerului. Şi el a luat parte la primele sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican. Totuşi moartea prematură a întrerupt misiunea sa episcopală exemplară.

Aceşti doi prelați arată cum Conciliul al II-lea din Vatican a avut nu numai aportul oamenilor învățați, ci şi al păstorilor sfinţi, începând de la sfântul Ioan al XXIII-lea, sfântul Paul al VI-lea şi sfântul Ioan Paul al II-lea, care a participat la toate sesiunile. La 60 de ani de la începutul adunării ar fi interesant de aprofundat cum sfințenia părinţilor conciliari a marcat lucrările. Recunoaşterea din partea pontifului a minunii fericitului Zatti şi a martiriului celor doi preoţi diecezani deschide calea spre canonizare a primului şi spre beatificare a celor doi, în timp ce recunoaşterea virtuților eroice ale celorlalți este o etapă semnificativă a parcursului canonic al acestor cauze, așteptând ca, aşa cum s-a exprimat de mai multe ori papa Francisc la minune, „degetul lui Dumnezeu” să pecetluiască discernământul Bisericii.

De mons. Fabio Fabene

Arhiepiscop secretar al Congregației Cauzelor Sfinților

(După L’Osservatore Romano, 14 aprilie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu