„Cu Dumnezeu nu suntem niciodată ajunși la capăt de drum, la Dumnezeu nu suntem niciodată ajunși la capăt de drum: suntem mereu pe cale, mereu rămânem în căutarea sa. Dar tocmai acest mers” spre El „oferă certitudinea îmbătătoare că El ne aşteaptă pentru a ne dărui mângâierea sa şi harul său”: asta scrie Papa Francisc în introducerea la cartea „Credinţa este o călătorie. Meditații pentru călători şi pelerini” (LEV 2024, 72 de pagini), antologie de texte alese ale Pontifului gândită în vederea Jubileului. În continuare, textul integral al introducerii. 

Când eram preot la Buenos Aires, şi acest obicei l-am menținut şi ca episcop în orașul meu de origine, îmi plăcea să merg pe jos în diferitele cartiere pentru a vizita confrați preoţi, pentru a vizita o comunitate călugărească sau pentru a vorbi cu prietenii. Mersul face bine: ne pune în relație cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne face să descoperim sunete, mirosuri, zgomote ale realității care ne înconjoară, în puține cuvinte, ne apropie de viaţa celorlalți.

A merge înseamnă a nu sta pe loc: a crede înseamnă a avea înăuntru o neliniște care ne duce spre un „mai mult”, spre un pas în plus înainte, spre o înălțime la care să ajungem astăzi, știind că mâine drumul ne va duce mai în sus – sau mai în profunzime, în raportul nostru cu Dumnezeu, care este exact ca raportul cu iubitul sau iubita din viaţa noastră, sau între prieteni: niciodată terminat, niciodată sigur, niciodată satisfăcut, mereu în căutare, încă nu satisfăcător. Este imposibil a spune cu Dumnezeu: „S-a făcut, totul este în ordine, este suficient”.

Pentru acest motiv Jubileul din 2025, împreună cu dimensiunea esențială a speranţei, trebuie să ne stimuleze la o tot mai mare conștiință a faptului că credinţa este o peregrinare şi că noi pe acest pământ suntem pelerini. Nu turişti nici hoinari: nu ne mutăm la întâmplare, vorbind în mod esenţial. Suntem pelerini. Pelerinul trăieşte drumul său urmând trei cuvinte-cheie: riscul, oboseala, destinația.

Riscul. Astăzi ne este greu să înţelegem ce însemna pentru creştinii de odinioară a face un pelerinaj, obișnuiți cum suntem cu viteza şi comoditatea mutărilor noastre cu avionul sau cu trenul. Însă a porni la drum în urmă cu o mie de ani însemna a-şi asuma riscul de a nu se mai întoarce acasă din cauza multelor pericole care se puteau întâlni pe diferitele rute. Credinţa celui care alegea să pornească la drum era mai puternică de orice teamă: pelerinii de odinioară ne învaţă această încredere faţă de Dumnezeu care îi chema să pornească la drum spre mormântul apostolilor, spre Ţara Sfântă sau spre un sanctuar. Şi noi cerem Domnului să avem o mică porțiune din acea credinţă, să acceptăm riscul de a ne abandona voinţei sale, știind că este aceea a unui Tată bun care dorește să încredințeze fiilor săi numai ceea ce este oportun pentru ei.

Oboseala. A merge înseamnă efectiv a trudi. O știu bine mulții pelerini care astăzi aglomerează din nou vechile căi de pelerinaj: mă gândesc la drumul spre Santiago de Compostela, la via Francigena, la diferitele Drumuri apărute în Italia care fac referință la unii sfinţi sau martori dintre cei mai cunoscuți (sfântul Francisc, sfântul Toma, dar şi don Tonino Bello) grație unei sinergii pozitive între instituții publice şi entități religioase.

A merge comportă truda se a se trezi devreme, de a pregăti un rucsac cu esențialul, a mânca ceva frugal. Şi apoi picioarele care dor, setea care devine înţepătoare, mai ales în zilele însorite de vară. Însă această oboseală este răsplătită de multele daruri pe care mergătorul le întâlnește pe drum: frumusețea creației, dulceața artei, ospitalitatea oamenilor. Cel care face un pelerinaj pe jos – mulţi pot da mărturie despre asta – primeşte mult mai mult decât truda făcută: instaurează legături foarte frumoase cu persoane întâlnite în itinerarul său, trăieşte momente de tăcere autentică şi de interioritate rodnică pe care adesea viaţa frenetică din timpul nostru îl face imposibil, înţelege valoarea esențialului faţă de licărirea faptului de a avea tot superfluul, dar de a duce lipsă de cele necesare.

Destinația. A merge ca pelerini înseamnă că avem un punct de sosire, că mutarea noastră are o direcție, o destinație. A merge înseamnă a avea o destinație, nu a fi la voia întâmplării: cel care merge are o direcție, nu umblă aiurea, ştie unde să meargă, nu pierde timp mergând în zigzag dintr-o parte în alta. Pentru aceasta am amintit de mai multe ori cât sunt de apropiate actul de a merge şi faptul de a fi credincioşi: cei care îl au pe Dumnezeu în inimă au primit darul unei stele polare spre care să tindă – iubirea pe care am primit-o de la Dumnezeu este motiv al iubirii pe care trebuie s-o oferim celorlalte persoane.

Dumnezeu este destinația noastră: dar nu putem ajunge la El aşa cum ajungem la un sanctuar sau la o bazilică. Şi de fapt, o ştie bine cel care a făcut pelerinaje pe jos, a ajunge în sfârşit la destinația suspinată – mă gândesc la catedrala din Chartres, de mult timp obiect al unei renașteri la nivel de pelerinaje grație inițiativei, din în urmă cu un secol, a poetului Charles Péguy – nu înseamnă a ne simți satisfăcuți: sau mai bine zis, dacă în exterior se ştie bine că am ajuns, în interior suntem conștienți că drumul nu s-a terminat. Pentru că Dumnezeu este chiar aşa: o ţintă care ne împinge mai departe, o destinație care ne cheamă în continuare să continuăm, pentru că este tot mai mare decât ideea pe care noi o avem despre El. Însuși Dumnezeu ne-a explicat asta prin profetul Isaia: „Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,9). Cu Dumnezeu nu suntem niciodată sosiți, la Dumnezeu nu suntem niciodată sosiți: suntem mereu pe cale, rămânem mereu în căutarea sa. Dar tocmai acest mers spre Dumnezeu ne oferă certitudinea îmbătătoare că El ne aşteaptă pentru a ne dărui mângâierea sa şi harul său.

(După L’Osservatore Romano, 6 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu