O mobilizare excepțională este în desfășurare înaintea vizitei Papei Leon al XIV-lea în Franța.

Locurile disponibile pentru a participa la evenimentele vizitei papale au fost ocupate. Cele 80.000 de bilete pentru veghea de pe Stade de France au fost atribuite în mai puțin de o oră, iar peste 200.000 de persoane s-au înscris încă de la primele ore de înscriere pentru Liturghie.

Acest entuziasm a stârnit numeroase comentarii în presa confesională și mainstream. „Ca și cum ar fi Beyoncé: de ce tinerii catolici îl așteaptă pe Leon al XIV-lea ca pe o superstar”, titrează Le Parisien. „Un semn frumos pentru Biserica din Franța”, comentează episcopul de Saint-Denis, Étienne Guillet, pentru Agenția Fides.

Există un paradox foarte francez aici. Cifrele, dacă sunt privite corect, reflectă complexitatea și contradicțiile – atât reale, cât și aparente – ale unei Franțe secularizate, dar în care Biserica catolică încă este capabilă să mobilizeze mulțimi.

Numere de manevrat cu prudență

Doar 1,8% din populația franceză participă la Liturghie săptămânal (conform unui sondaj Ipsos din 2017), în timp ce doar 5% fac acest lucru cu o oarecare regularitate. Printre catolicii botezați din Franța, doar 6% se declară credincioși și catolici practicanți. În 2021, procentul persoanelor care declară că cred în Dumnezeu a scăzut sub 50% în Franța (sondaj Ifop pentru Ajir 2022). Mai puțin de un sfert dintre tinerii francezi din această grupă de vârstă se identifică drept catolici. Printre aceștia, mai mult de o treime nu se roagă niciodată (Raport al Institutului Catolic din Paris și al Universității St Mary’s din Twickenham, „Europe’s Young Adults and Religion”[„Tinerii adulți și religia Europei”], Stephen Bullivant, 2018). 28% dintre persoanele botezate se consideră de acum „necatolice”, iar 40% nu intenționează să-și boteze copiii, comparativ cu 25% în 2012 (sondaj Ifop pentru revista Mission „Les Français et le catholicisme”, 2022).

Un colaps la care s-ar putea adăuga și cel al vocațiilor, ceea ce îl determină pe istoricul Guillaume Cuchet să afirme că nu mai este vorba de abandonuri individuale, ci de dezangajări de a doua sau a treia generație, care pecetluiesc ruptura transmiterii familiale a credinței (Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement, Éditions du Seuil, 2018).

În același timp, aproape unul din doi francezi, sau peste 32 de milioane de oameni, „se simt conectaţi la catolicism” (Sondaj de opinie Viavoice pentru Observatoire de la laïcité, 2019). 57% din populație continuă să cultive practici de devoțiune în afara cadrului instituțional, precum aprinderea lumânărilor în biserici, 44% frecventează sanctuare sau locuri de pelerinaj, 39% se roagă lui Dumnezeu, Fecioarei sau sfinților, 23% lasă intențiile de rugăciune în registrele corespunzătoare (sondaj Ifop 2022). Mai mult, din primăvara anului 2021, având în vedere scăderea continuă a botezurilor copiilor de câteva decenii, s-a observat o creștere neașteptată a cererilor de botez în rândul tinerilor adulți.

Realitatea care „scapă radarului”

Această analiză statistică ne permite să tragem câteva concluzii bogate în învăţături pentru misiune.

Prima este că catolicismul francez trece de la un model cultural dominant la o realitate fragmentată a unor comunități mici, un „arhipelag catolic”, după cum spune sociologul Yann Raison du Cleuziou. Acest observator al transformărilor catolicismului francez a declarat într-un interviu: „O religiozitate populară persistă și trece neobservată, deoarece nu se încadrează în categoriile obișnuite utilizate în sondaje pentru a descrie catolicismul”. El a adăugat: „Se poate observa în parohii o revenire la devoțiunile considerate populare în anii 1960, în special cultul sfinților, al Fecioarei Maria sau al Preasfintei Inimi”, specificând că această mișcare a fost susținută de două tendințe independente: creșterea catolicilor practicanți datorită statutului de minoritate experimentat de catolicism, cu sensibilitățile sale religioase mai tradiționale, și reînnoirea bazei populare a catolicismului prin fluxurile migratorii. „Catolicii sosiți din străinătate sau din Africa, sau chiar din Europa Centrală sau Mediteraneană, a explicat el, au reînviat devoțiuni care cădeau în desuetudine” (La Vie, 2024).

Un alt fenomen analizat pe larg de Guillaume Cuchet este ascensiunea „SBNR”, a celor „spiritual but not religious” [„spirituali, dar nu religioși”]. Acești indivizi nu se mai recunosc în cadrul instituțional al religiilor tradiționale (biserici, dogme, rituri comunitare) și, în rândul unei părți semnificative a noii generații, își mențin sau dezvoltă căutări, credințe sau practici spirituale personale „à la carte”, care pot încorpora elemente de origine creștină. Acest lucru se reflectă în producții populare precum Avatar, care îmbină elemente de șamanism și teme biblice. „Această creștere a „nones” (fără religie) introduce o necunoscută extraordinară în istoria noastră religioasă și filozofică”, scrie Cuchet. „Putem distinge, în linii mari, trei profiluri dominante: 1. „Secular nones”, în general atei sau agnostici, în număr tot mai mare; 2. „Liminal” sau „transitional nones”, care se află în tranziție între două afilieri și pentru care poziția este doar temporară; 3. „Religious” sau „spiritual nones”, care sunt credincioși, dar nu se atașează de un anumit crez sau instituție religioasă. Și conchide: „În funcție de subspecia care domină mâine, riscăm să avem lumi spirituale foarte diferite” („La montée des sans religion en Occident” [„Ascensiunea oamenilor fără religie în Occident”], Études, 2019)”.

Sirenele identitare și neo-idealiste

De aceea, conceptele de „minoritate” și „decreștinizare” trebuie tratate cu prudență, altfel riscă să se dezvăluie ca niște copaci care ascund pădurea și să distorsioneze perspectiva misionară. După cum analizează Yann Raison du Cleuziou într-un articol despre adulții nou botezați, atașamentul față de riturile de trecere, sărbători, altare votive sau patrimoniul arhitectural (cum ar fi bisericile sătești, ca să nu mai vorbim de incendiul din 2019 de la Notre-Dame de Paris, care a declanșat un val de emoție națională) exprimă o legătură cu memoria colectivă și istoria locală, precum și o căutare a transcendenței și a conexiunii sociale („a bunurilor comune”) în fața individualismului și a instabilității prezentului. Uneori, însă, acest atașament capătă o dimensiune „identitară”, atunci când patrimoniul este politizat pentru a defini o esență națională ireversibilă și a desemna „dușmani”. O tentație prezentă în măsura în care o parte dintre catolicii practicanți sunt marcați de un sentiment de declin sau de „condiție minoritară” a catolicismului.

Totuși, atât problema „identitară”, cât și „purismul spiritual” (care urmărește să izoleze credința de orice cultură) sunt două fațete ale aceluiași proces de secularizare, analizează cercetătorul. „Oare catolicii care opun numai Evanghelia moștenirii creștine istorice cedează poate «monofizitismului istoric» denunțat de Papa Francisc în scrisoarea sa despre istorie?”, întreabă el. „O spiritualitate care exaltă atât de mult singularitatea întrupării lui Cristos încât ajunge să o o elibereze de corp într-un ideal inaccesibil, «îngeresc», fără altă scăpare temporală posibilă decât o formă de profeție, în fața căreia societatea este întotdeauna vinovată. Acest purism abandonează politica în favoarea realiștilor autoproclamați și poate favoriza marginalizarea Evangheliei, văzută ca un idealism elitist”. El conchide: „Un anumit cinism identitar este poate inversul unui purism spiritual. Două forme radical opuse, dar paradoxal solide în opoziția lor dintre credință și cultură. Fantomele purității culturale și ale purității spirituale împărtășesc aceeași obsesie pentru fuziune și, prin urmare, pentru istorie.

Acest lucru plasează relația dintre credință, religie și cultură în centrul urgenței misionare. „Fără o muncă aprofundată asupra acestui punct orb”, afirmă Raison du Cleuziou, „protestele spirituale vor rămâne fără o înțelegere reală a tendințelor pe care trebuie să le combată”.

Analizele, neașteptatul și așteptările inimilor

Mulțimea care va veni să-l aclame pe Papa va fi rodul acestei istorii a catolicismului francez, marcată în forma sa recentă de paradoxurile secularizării. O situație atât foarte complexă, cât și foarte simplă, în măsura în care copiii „primei-născute fiice a Bisericii”, așa cum a numit-o Ioan Paul al II-lea, așteaptă astăzi, ca și ieri, un cuvânt care să trezească în ei dorința de a „face din viața lor ceva măreț” și să-i conducă să-și ridice privirea spre orizont.

De Marie-Lucile Kubacki

(După Agenția Fides, 19 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu