A fost primul în atâtea lucruri Papa Francisc. Primul Papă iezuit, primul Papă originar din America Latină, primul care alege numele de Francisc fără un numeral, primul care a fost ales cu predecesorul încă în viaţă, primul care a locuit în afara Palatului Apostolic, primul care a vizitat ținuturi neatinse vreodată de un Pontif – de la Irak la Corsica –, primul care a semnat o Declarație de Fraternitate cu una din cele mai mari autorități islamice. Primul Papă şi care s-a înzestrat cu un Consiliu de cardinali pentru a conduce Biserica, care a acordat roluri de responsabilitate femeilor şi laicilor în Curie, care a demarat un Sinod care a implicat într-un prim moment poporul lui Dumnezeu, care a abolit secretul pontifical pentru cazurile de abuzuri sexuale şi care a eliminat din Catehism pedeapsa cu moartea. Primul, de asemenea, care a condus Biserica în timp ce în lume nu bântuie „războiul” ci atâtea războaie, mici şi mari, combătute „pe bucăți” în diferitele continente. Un război care „este mereu o înfrângere”, aşa cum a repetat în peste 300 de apeluri, chiar şi atunci când vocea îi lipsea, care au ocupat toate ultimele pronunțări publice după deflagraţia violențelor în Ucraina şi Orientul Mijlociu.

Procese

Însă Francisc, înainte de pontificat Jorge Mario Bergoglio, probabil că n-ar fi voit ca acest concept de „primul” să fie asociat cu pontificatul său, proiectat în aceşti 12 ani nu să ajungă la rezultate sau să câștige primaturi, ci să demareze „procese”. Procese în desfăşurare, procese încheiate sau îndepărtate, procese probabil ireversibile şi pentru cel care îi va urma pe scaunul lui Petru. Acțiuni care generează „noi dinamisme” în societate şi în Biserică – aşa cum a scris în road map a pontificatului, Evangelii gaudium – mereu în orizontul întâlnirii, al schimbului, al colegialității.

De la capătul lumii

„Începem acest drum, episcop şi popor”, au fost primele cuvinte rostite de la Loja Binecuvântărilor, într-o seară din 13 martie 2013, unei mulțimi care umplea Piața „Sfântul Petru” de o lună sub reflectoare după renunțarea lui Benedict al XVI-lea. De la acea mulțime nou-alesul Papă de 76 de ani, ales de confrații cardinali „de la capătul lumii”, a cerut binecuvântarea. Cu oamenii a voit să recite un Bucură-te Marie, încurcându-se într-o italiană până în acel moment neexercitată cu asiduitate, date fiind vizitele rare la Roma a păstorului de Buenos Aires, gata să-şi facă valizele imediat după conclav. Şi oamenilor, în ziua următoare, a voit să adreseze un salut apropiat mergând cu mașina în parohia „Sfânta Ana” şi apoi la „Santa Maria Maggiore”, mulțumind lui Salus Populi Romani, protectoare a pontificatului său, căreia a continuat să aducă omagiu în fiecare moment forte. Şi tocmai în bazilica liberiană Francisc a exprimat voința de a fi înmormântat.

Păstor în mijlocul poporului

Apropierea de popor, rămășiță a slujirii argentiniene, Papa a manifestat-o în toţi anii următori în diferite moduri: cu vizitele la angajații vaticani în oficii, cu Vinerile Milostivirii în Jubileul din 2016 în locuri de marginalizare şi excludere, cu Joile Sfinte celebrate în închisori, case de îngrijire şi centre de primire, cu turul lung în parohii din suburbiile romane, cu vizite şi telefoane neașteptate. Şi a manifestat-o în fiecare călătorie apostolică, pornind de la prima în Brazilia în 2013, moştenită de la Benedict, despre care se aminteşte fotografia papamobilului blocat în mijlocul mulțimii.

Primul Papă în Irak

Patruzeci şi şapte au fost pelerinajele internaționale ale Pontifului argentinian, realizate pe baza evenimentelor, a invitaţiilor autorităților, a misiunilor de îndeplinit sau a vreunei „mișcări” interioare, aşa cum a revelat însuși în zborul de întoarcere din Irak. Da, chiar Irak: trei zile în martie 2021 între Bagdad, Ur, Erbil, Mosul şi Qaraqosh, ținuturi şi sate cu cicatrice încă evidente de matrice teroristă, cu sângele pe ziduri şi corturile celor evacuați de-a lungul străzilor, în mijlocul pandemiei de Covid şi de preocupări generale pentru securitate. O călătorie nesfătuită de mulţi pentru sănătate şi riscul de atentate; o călătorie voită cu orice preț. Călătoria „cea mai frumoasă”, a destăinuit mereu Francisc însuși, primul Papă care calcă pe pământul lui Abraham, acolo unde Ioan Paul al II-lea nu a reuşit să meargă, şi să aibă un colocviu cu liderul șiit Al-Sistani.

Poarta Sfântă la Bangui şi călătoria cea mai lungă în sud-estul asiatic şi în Oceania

O bună îndârjire l-a împins în Irak, egală cu aceea care în 2015 l-a dus la Bangui, capitala Republicii Centrafricane rănită de un război civil care chiar în zilele vizitei lăsa morți pe stradă. În ţara africană, unde a spus că vrea să meargă cu orice preț să se arunce „cu paraşuta”, Francisc a deschis Poarta Sfânt a Jubileului Milostivirii cu o ceremonie emoționantă care, şi ea, marchează primatul unui An Sfânt deschis nu la Roma ci într-o zonă dintre cele mai sărace din lume. Şi se poate defini bună îndârjire şi aceea care a animat alegerea de a întreprinde la 87 de ani călătoria cea mai lungă a pontificatului în septembrie 2024: Indonezia, Papua Noua Guinee, Timor-Leste, Singapore. Cincisprezece zile, două continente, patru fusuri orare, 32.814 km parcurşi în avion. Patru universuri diferite, fiecare pentru a reprezenta temele fundamentale ale magisteriului: fraternitate şi dialog interreligios, periferie şi urgenţa climatică, reconciliere şi credinţă, bogăţie şi dezvoltare în slujba sărăciei.

De la Lampedusa la Juba

Şi nu se poate uita, reparcurgând călătoriile apostolice şi vizitele pastorale, prima vizită în afara Romei, în mica insulă Lampedusa scenariu de mari tragedii migratoare, cu coroana de flori aruncată în Mediterana „cimitir sub cerul liber”. Denunțare reiterată şi în dubla călătorie la Lesbo (2016 şi 2021) în containerele şi corturile de evacuați şi refugiaţi.

În istoria pontificatului, şi călătoria în Ţara Sfântă (2014); în Suedia, la Lund (2016) pentru celebrările celor 500 de ani ai Reformei luterane; în Canada (2022) cu cererea de iertare adresată populațiilor indigene pentru abuzurile îndurate de la reprezentanţi ai Bisericii catolice. Şi apoi Republica Democrată Congo şi Sudanul de Sud (2023), această ultimă etapă conclusivă cu primatul anglican, arhiepiscopul Justin Welby, şi moderatorul adunării generale a Bisericii din Scoţia, Ian Greenshields, pentru a voi să remarce voința ecumenică de a îngriji rănile unui popor. Aceleaşi pe care a implorat să le vindece liderilor sud-sudanezi, reuniţi în 2019 pentru două zile de reculegere la „Santa Marta”, încheiate cu gestul impresionant de a le săruta picioarele.

De asemenea, Cuba şi Statele Unite (2015), călătorie ca pecetluire a refacerii relațiilor diplomatice între cele două țări. Un eveniment istoric pentru care Francisc s-a dedicat timp de multe luni, trimițând scrisori lui Barack Obama şi Raul Castro pentru a-i îndemna „să demareze o nouă fază”. Însuși Obama a fost cel care a mulțumit în mod public Pontifului. La Havana şi întâlnirea cu patriarhul ortodox de Moscova, Kiril, şi semnarea unei declarații comune pentru a pune în practică „ecumenismul carității”, angajarea creştinilor pentru o omenire mai fraternă. Angajare devenită, după ani, în mod tragic actuală şi într-un fel neascultată cu izbucnirea unui război în inima Europei.

Semnarea Documentului despre Fraternitatea Umană la Abu Dhabi

Nu în cele din urmă, între călătorii, Abu Dhabi (2019) şi Documentul despre Fraternitatea Umană semnat împreună cu marele imam al-Tayyeb, ca încoronare a dezgheţării cu universitatea sunnită din Al-Azhar începută cu o îmbrățișare la „Santa Marta” şi încheiată cu semnarea unui text devenit imediat bază a dialogului islamico-creştin, receptat şi în diferite constituții.

Enciclicele

Experiențe, dialoguri, gesturi trăite în aceste călătorii au ajuns în documentele pontificatului. Sunt patru enciclice: prima, Lumen fidei, despre tema credinţei, la patru mâini cu Benedict al XVI-lea; apoi Laudato si’, strigăt pentru a invoca o „schimbare de direcție” pentru „casa comună” pusă în genunchi de schimbări climatice şi exploatare şi a stimula la o acțiune menită pentru dezrădăcinarea mizeriei şi pentru accesul egal la resursele planetei. A treia enciclică, Fratelli tutti, axă portantă a magisteriului, rod al Documentului de la Abu Dhabi, profeție – înainte de deflagraţia de noi războaie – a fraternității drept cale unică pentru viitorul omenirii. În sfârşit Dilexit nos pentru a reparcurge tradiția şi actualitatea gândirii „despre iubirea umană şi divină a Inimii lui Isus” şi a lansa un mesaj unei lumi care pare că a pierdut inima.

Exortații apostolice şi Motu Propri

În schimb, sunt şapte exortații apostolice: de la cea deja citată Evangelii gaudium până la C’est la confiance, pentru cei 150 de ani de la nașterea lui Tereza a Pruncului Isus. În mijloc, exortaţiile post-sinodale – Amoris laetitia (Sinodul despre familie), Christus vivit (Sinodul despre tineri), Querida Amazonia (Sinodul pentru regiunea Pan-Amazoniană) –, Gaudete et exsultate despre chemarea la sfințenie în lumea contemporană, Laudate Deum, urmare ideală a lui Laudate si’ pentru a-i completa apelul de a reacţiona pentru mama Pământ înainte de un „punct de ruptură”.

În schimb, aproape 60 de Motu Propri pentru a reconfigura structurile din Curia Romană şi teritoriul Diecezei de Roma, pentru a modifica Dreptul Canonic şi orânduirea judiciară vaticană, pentru a da norme şi proceduri mai stringente în lupta împotriva abuzurilor. Este cazul lui Vos estis lux mundi, document care a receptat rezultate, indicații, recomandări ale Summit-ului despre protecția minorilor în Vatican, în februarie 2019. O întâlnire care a reprezentat apogeul lucrării de contrastare a pedofiliei clerului şi a abuzurilor nu numai sexuale; o expresie a voinţei Bisericii de a acționa cu adevăr şi transparență în atitudine penitenţială. Cu Vos estis lux mundi Francisc a stabilit noi proceduri pentru a semnala molestări şi violenţe şi a introduce conceptul de accountability, adică a asigura că episcopii şi superiorii călugărești să dea cont de activitatea lor.

Reforma Curiei

Așadar, proces. Cele de reformă au fost o constantă a pontificatului lui Francisc care nu a voit să neglijeze recomandările cardinalilor în congregațiile pre-conclav care cereau viitorului nou Papă restructurarea Curiei Romane şi îndeosebi a finanțelor vaticane, mulţi ani în centrul scandalurilor. Şi imediat Papa a constituit un Consiliu de cardinali, C9 (deveni în ani C6 şi C8 cu succesiunea diferiților membri), un mic „senat” pentru a-l ajuta în conducerea Bisericii universale şi a lucra la reforma Curiei. Uniri de Dicastere şi alte modificări de titluri şi organigrame au fost semnul lui work in progress; step final a fost constituția apostolică Praedicate evangelium: așteptată mulţi ani, a fost promulgată în 2022, fără prevestiri şi preambuluri, introducând noutăți semnificative. Între acestea, instituirea noului Dicaster pentru Evanghelizare, prezidat direct de Pontif şi implicarea laicilor „în roluri de conducere şi de responsabilitate”. În acest val de schimbare trebuie încadrate numirile primului prefect laic, Paolo Rufini, la Dicasterul pentru Comunicare, al primei „prefecte” la Dicasterul pentru Institutele de Viaţă Consacrată, sora Simona Brambilla, şi a primei guvernatoare a Cetății Vaticanului, sora Raffaella Petrini.

Femeile

Femeile, un alt filon din aceşti ani ai lui Bergoglio pe scaunul lui Petru, Papa care mai mult decât alţii a încredințat unor figuri feminine roluri de responsabilitate, care a instituit două comisii pentru studiul despre diaconese, care nu a încetat niciodată să amintească „geniul” feminin şi dimensiunea maternă a Bisericii (care „este femeie” pentru că „este Biserica, cu Bisericul”, care a pus alături de cardinali şi episcopi la mesele de la ultimul Sinod despre Sinodalitate, surori, misionare, profesoare, experte, teologe, cărora le-a dat pe de altă parte pentru prima dat drept de vot.

„Toţi, toţi, toţi”

O deschidere, ca atâtea efectuate de Francisc. Deschideri şi nu sfâșieri, nici salturi; pentru unii prea rapide, pentru alţii prea prudente. În realitate, procese şi acestea. Cum ar fi acordarea sacramentelor pentru divorțații recăsătoriți, în optica Euharistiei ca „medicament” pentru păcătoşi şi nu „hrană pentru cei perfecți”; primirea dată persoanelor Lgbtq+ cu invitaţia la apropiere pastorală, pentru că în cadrul Bisericii este loc pentru „toţi, toţi, toţi”; tenacitatea în a dialoga cu reprezentanţi ai altor confesiuni creştini şi religii, după secole de prejudecăți şi suspiciuni, şi în virtutea „ecumenismului sângelui”. Privirea spre China, de asemenea, cu Acordul provizoriu pentru numirile episcopilor, semnat şi 2019 şi reînnoit de trei ori. O breșă de dialog, între împiedicări şi recuperări, cu un „popor nobil” pe care a dorit în toţi aceşti ani să-l viziteze. Dorință care provine din aspirațiile misionare din tinerețe.

Misionaritate şi sinodalitate

Misiunea, şi această temă fundamentală. Ba chiar, „misionaritatea”, invitaţie recurentă din texte şi omilii, în acelaşi pas cu „sinodalitatea”, alt termen care a răsunat de atâtea ori în aceşti doisprezece ani. „Sinodalităţii” Papa a dedicat două sesiuni ale Sinodului (2023 şi 2024), reînnoind structura şi funcționarea adunării, intuind necesitatea de a face să pornească drumul sinodal „de jos” şi instituind şi zece grupuri de studiu pentru a aprofunda după lucrări teme doctrinale, teologice şi pastorale.

Săracii şi migranţii

Apoi se vor aminti axiomele acestui pontificat care au închistat întregi realităţi ecleziale, politice şi sociale: „Cultura rebutului”, „globalizarea indiferenței”, „Biserică săraci pentru săraci”, „Biserică în ieșire”, „păstori cu mirosul oilor”, „etica globală a solidarității”. Va rămâne atenţia faţă de săraci cu instituirea în 2017 a unei Zile dedicate lor, caracterizată mereu de prânzul Papei în Aula „Paul al VI-lea” umăr la umăr cu cerșetori şi fără locuință. Va rămâne învățătura despre migranţi, declinată în cele patru verbe „a primi, a proteja, a promova şi a integra”, ca indicații programatice pentru a înfrunta „una din cele mai mari tragedii din acest secol”. Va rămâne şi invitaţia de a elabora „compromisuri onorabile” ca soluții la conflictele care sfâșie Europa, Orientul Mijlociu, Africa.

Angajarea pentru pace

Acele conflicte, chinul din ultimii ani, denunțate în apeluri zgomotoase şi scrisori către nunții şi către populațiile victime ale violențelor, alinate prin video-telefoane – pentru toate, cea zilnice la parohia din Gaza – sau misiuni ale cardinalilor şi trimiterea de bunuri de primă necesitate. „Nu credeam că sunt un Papă în timp de război”, destăinuia în primul şi unicul podcast cu mass-media vaticane pentru cei zece ani de la alegere.

Pacea a fost obiectivul constant. Pentru pace Papa Francisc a cerut încontinuu rugăciuni, a convocat Zile de post şi rugăciune – pentru Siria, Liban, Afganistan, Ţara Sfântă – care să-i implice pe credincioşii din fiecare latitudine; a consacrat Rusia şi Ucraina Inimii Neprihănite a Mariei în 2022; a organizat momente istorice cum ar fi plantarea unui măslin în Grădinile Vaticane, la 8 iunie 2014, cu președinții lui Israel, Shimon Peres, şi al Palestinei, Mahmoud Abbas. Pentru pace a făcut, Papa, gesturi nerituale ca acela de a ieşi cu mașina şi a merge, în ziua de după prima bombă aruncată asupra Kievului, în biroul ambasadorului rus pe lângă Sfântul Scaun, Alexander Avdeev, încercând să demareze contacte cu preşedintele Putin şi a asigura disponibilitatea pentru mediere. De mai multe ori Francisc a avertizat șefi de stat şi de guvern, a avertizat pe stăpânii războiului că vor da cont în faţa lui Dumnezeu de lacrimile vărsate între toate popoarele, a stigmatizat piața înfloritoare a armelor lansând propunerea de a folosi cheltuielile armamentelor pentru constituirea unui Fond mondial care să elimine foamea. A cerut să se construiască punţi şi să nu se ridice ziduri, a incitat să se pună binele comun înaintea strategiilor militare, uneori fiind rău interpretat şi criticat.

Inovaţii

Critici nu au lipsit în aceşti ani faţă de Papa argentinian care a comentat cârdăşii şi vânturi potrivnice mereu cu acel umor care este lucrul „care apropie mai mult de harul lui Dumnezeu”. Francisc a întrebat şi a uimit, probabil a făcut pe cineva să se strâmbe din nas datorită stricării tabuurilor şi nesocotirea protocolurilor şi a vechilor obiceiuri, sau datorită remodulării pontificatului însuși cu o îmbrăcăminte diferită, o reședință diferită, o gestică şi comportament neobișnuit, un stil pastoral original. Sau cu apariţia în transmisiuni directe web şi programe tv, cu folosirea account-ului X @Pontifex, în 9 limbi, drept canal pentru a transmite mesaje de răspândire necesară imediată.

Momente dificile şi probleme de sănătate

În aceşti ani mereu denşi, cu momente foarte rare de odihnă (şi anularea tradiţionalelor vacanțe papale la Castel Gandolfo), nu au lipsit momente dificile, între procese judiciare – în frunte procesul lung şi complex pentru gestionarea fondurilor Sfântului Scaun –, cazul Vatileaks2, scandaluri de abuzuri şi corupţie, publicare de cărți lipsite de „noblețe şi umanitate”. Şi nu au lipsit chinurile date de sănătate între operaţiile la Gemelli din 2021 şi din 2023, internarea în aceeaşi Policlinică, tot în 2023, pentru complicații respiratorii, apoi răcelile, gripele, durerile la genunchi care l-au constrâns la scaunul cu rotile în ultimii trei ani. În sfârşit internarea cea mai lungă – 38 de zile – din cauza pneumoniei bilaterale. Probleme care oricum nu l-au împiedicat să fie prezent şi apropiat de oameni aşa cum s-a văzut în aceste ultime săptămâni, după externarea din spital, cu ieşirile neașteptate în Piața „Sfântul Petru”, în bazilica vaticană şi la „Santa Maria Maggiore”, ultima din cele peste o sută de vizite înainte de începutul Săptămânii Sfinte.

Date statistice

Atâtea dificultăți care nu au împiedicat niciodată activitatea intensă sau prezența la evenimente. Iată câteva date statistice: peste 500 de audiențe generale, zece consistorii pentru crearea de 163 de noi cardinali care au restituit caracter de universalitate feței Bisericii; peste 900 de canonizări (inclusiv trei predecesori: Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea, Paul al VI-lea); „Anii speciali”, între care cei pentru Viaţa consacrată (2015-2016), Sfântul Iosif (2020-2021) şi Familie (2021-2022); patru Zile Mondiale ale Tineretului: Rio de Janeiro, Cracovia, Panama, Lisabona. Două Jubilee: cel extraordinar despre Milostivire din 2016 şi cel ordinar din 2025, în desfăşurare, despre tema „Pelerini ai speranţei”.

Statio Orbis în timpul pandemiei de Covid

A fost un Papă, Jorge Mario Bergoglio, care a căutat proximitatea cu marele public şi prin interviuri, cărți, prefeţe, autobiografii. Un Papă despre care, probabil, mai mult decât multele cuvinte şi decât multele scrieri, se va aminti o imagine: el, singur, şchiopătând, sub ploaie, în tăcerea generală din lockdown şi unicul fundal al unei ambulanțe, în timp ce străbate Piața „Sfântul Petru” în timpul suspendat al pandemiei. Este Statio Orbis din 27 martie 2020, cu lumea închisă în casă privind în transmisiune directă un om bătrân care părea că poartă pe umeri toată povara unei tragedii care a răsturnat cotidianitatea şi obișnuințele. Omenirea era chinuită dar Papa vorbea despre speranţă. Şi despre fraternitate: „Ne-am dat seama că ne aflăm în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientați, dar în acelaşi timp toţi chemaţi să vâslim împreună”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican News, 21 aprilie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu