„În ce moment își va ocupa și L’Osservatore Romano locul printre imensul număr de ziare italiene? Aceasta este o întrebare care se va ridica, fără îndoială, odată cu anunțul ziarului nostru Osservatore, o întrebare pe care noi înșine am simțit-o cu toată forța ei și la care a trebuit să răspundem, înainte de a decide asupra întreprinderii în care ne lansăm”.
Așa a început întreprinderea, aventura ziarului „L’Osservatore Romano”, la 1 iulie 1861, acum 165 de ani. Aceasta a fost prima replică a primului editorial, prezent în mod proeminent pe prima pagină a primului număr al acestei lungi istorii (numărul de astăzi este numărul 50.253). A început cu o întrebare. O întrebare care, din interior, a devenit atât de puternică încât a debordat și a cerut să fie împărtășită cu publicul cititor. A fost într-adevăr o întrebare puternică, decisivă: care a fost momentul și locul (postul) în care acest ziar, pe atunci nou-născut, a ajuns pe scena mondială? O scenă care a văzut prezența unui „număr imens” de ziare italiene.
Au trecut mulți ani, unele lucruri s-au schimbat, altele nu. În rândurile imediat următoare, editorialul descria peisajul sociopolitic, pe atunci în întregime italian, care ieșea clar divizat în două tabere – astăzi l-am numi „polarizat”. De aici și întrebarea: de ce parte se află Biserica și, prin urmare, unde se află ziarul său? Chiar și astăzi, lumea este polarizată, chiar dacă conținutul conflictelor este diferit de cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar încă o dată Biserica este chemată să ia partea, și încă o dată, o face. În geopolitica unei lumi sfâșiate de un „al treilea război mondial fragmentat”, Biserica este, ca întotdeauna, pentru pace și de partea victimelor. A tuturor victimelor. În lumea relațiilor sociale și economice, zdruncinate din rădăcini de marea revoluție digitală și de apariția IA, res nova a acestor vremuri, Biserica nu se alătură nici apocalipticilor, nici entuziaștilor, ci omenirii, cerând cu tărie, cu forța blândă a profeției, ca omenirea să nu uite niciodată să protejeze nu doar creația, ci și acea mare, magnifică comoară pe care o numim humanitas.
Biserica observă, întreabă, cere și, atunci când este necesar, interpelează. Iată un lucru care nu s-a schimbat, în mijlocul tuturor schimbărilor epocale care au avut loc, într-un ritm mereu crescând, în acești 165 de ani: faptul că Biserica pune întrebări. Creștinii înșiși, ca atare, sunt o întrebare, așa cum a intuit teologul Harvey Cox: „Creștinii nu pot fi explicați în termeni lumești, pentru că nu trăiesc numai pentru clasa sau rasa lor, pentru interesele lor naționale sau sexuale. Ei prezintă lumii o enigmă, ceva inexplicabil despre care oamenii trebuie în sfârșit să se întrebe”. Și astfel, așa cum este firesc și drept, „L’Osservatore Romano” este și un ziar care pune întrebări; a început așa și nu s-a oprit niciodată. A pune întrebări este, de fapt, un act de iubire, care ne deschide către mister și, în același timp, scoate în evidență afecțiunea, grija și pasiunea pentru umanitate și libertatea ei. De fapt, aceasta este miza: libertatea și, prin urmare, demnitatea.
Cu inima recunoscătoare Domnului și tuturor celor care au contribuit la această aventură de-a lungul acestor ani îndelungați, ne îndreptăm acum privirea înainte, către provocările prezentului și ale viitorului, înainte și în sus. Continuând să punem întrebări.
De Andrea Monda
(După L’Osservatore Romano, 1 iulie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu