La 26 august este comemorarea liturgică a fericitului Papa Albino Luciani la aniversarea alegerii sale la Scaunul lui Petru în 1978

O depeșă confidențială a Departamentului de Stat al SUA a remarcat imediat caracteristica definitorie a acelei alegeri: rapiditatea. Și, în acea rapiditate, atașatul de la Ambasada SUA la Roma nu a văzut nimic altceva decât „dorința convergentă a Colegiului Cardinalilor de a demonstra unitate”, o unitate care a fost reafirmată și de însuși cardinalul nou ales în decizia fără precedent de a combina numele celor doi predecesori ai săi: Ioan Paul. O unitate care cu siguranță intenționa să combine, în dorința de avânt, „saltul înainte” al unei moșteniri comune: cea a Conciliului al II-lea din Vatican.

Cu un consens „care avea savoarea aclamației” – conform expresiei atribuite cardinalului belgian Léon-Joseph Suenens – după un conclav foarte rapid, care a durat numai douăzeci și șase de ore – pe 26 august 1978, Albino Luciani – Ioan Paul I a urcat pe Scaunul lui Petru, pecetluindu-și statutul de slujitori în Biserică cu cuvintele sfântului episcop Avitus de Vienne din secolul al VI-lea: „Slujitori, nu stăpâni ai Adevărului”. Într-adevăr, încă din timpul formării sale sacerdotale, el asimilase acea viziune, dragă Părinților din primul mileniu al Bisericii, ca mysterium lunae: adică o Biserică ce strălucește nu cu lumină proprie, ci cu lumină reflectată; aceasta nu este proprietatea oamenilor Bisericii, ci Christi lumini. „Fulget Ecclesia non suo sed Christi lumine” (nu strălucește cu lumină proprie, ci cu cea a lui Cristos), pe care, la fel ca Paul al VI-lea, o preluase de la sfântul Ambroziu. O imagine a naturii ecleziale și a acțiunii adecvate acesteia, care irigase pe larg documentele Conciliului al II-lea din Vatican și care devenise decisivă și rodnică în acțiunea pastorală a lui Albino Luciani, cu mult înainte de a fi ridicat la Scaunul lui Petru.

În zilele care au urmat alegerii din 26 august, cardinalii electori – respectând întotdeauna disciplina riguroasă a secretului – au subliniat, de asemenea, convergența atinsă și perspectiva „eminent eclezială și nu politică” ce le-a inspirat acțiunile până la punctul de a-i conduce la un consens rapid și, după cum au spus unii, „aproape plebiscitar moral”. Conclavul reunit pentru a-l alege pe succesorul lui Paul al VI-lea a fost primul de la încheierea Conciliului. Convergența masivă a celor o sută unsprezece electori, pentru majoritatea cărora a fost prima lor experiență de conclav, nu a fost, prin urmare, lipsită de semnificație. Alegerea fusese o expresie a unei mentalități ecleziale comune, iar alegerea patriarhului Veneției, Albino Luciani, a semnificat dorința de a progresa în implementarea orientărilor conciliare. Este bine cunoscut faptul că prima decizie luată la alegerea sa a fost de a nu deschide imediat conclavul, invitându-i pe cardinalii seniori care au rămas afară să asculte primul mesaj împreună cu restul colegiului.

În ceea ce privește discursurile sale, primul, Mesajul Radio Urbi et Orbi, rostit duminică, 27 august 1978, în Capela Sixtină, a doua zi după alegerea sa, merită o considerație amplă. Direcția pontificatului său a fost conturată clar și coerent în cele șase declarații programatice „vrem” ale Mesajului Radio rostit în latină și în primele sale discursuri, în care și-a declarat în repetate rânduri intenția de a continua implementarea Conciliului al II-lea din Vatican, păstrându-i moștenirea și prevenind orice interpretare greșită. Prin urmare, cele șase volume se încep cu afirmația 1) de a „urmări neîncetat moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican”, urmând pașii predecesorilor săi imediați; 2) de a păstra intactă marea disciplină a Bisericii în viața preoților și a credincioșilor; 3) de a prioritiza evanghelizarea în misiunea eclezială; 4) de a continua și menține viu angajarea față de ecumenism; 5) de a continua dialogul cu lumea contemporană inițiat de Paul al VI-lea; 6) de a încuraja inițiativele de pace „pentru ca acestea să poată opri, în interiorul națiunilor, violența oarbă care nu face decât să distrugă și să semene ruină și doliu”.

Întregul spectru de surse arhivistice și elaborarea lor, dobândite și disponibile astăzi – datorită cercetării omnino plena susținute timp de peste un deceniu de Cauza de canonizare a lui Albino Luciani – Ioan Paul I și pe care Fundația Vaticană „Ioan Paul I” a moștenit-o din 2020 – au deschis o nouă pagină în istoriografie, arătând cum analiza istorico-arhivistică poate ilumina geneza unui proiect de guvernare papală și poate permite o revenire oportună la învățăturile și memoria lui Ioan Paul I. Prin Zilele de Studiu promovate de Fundație în colaborare cu Universitatea Pontificală Gregoriană dedicate surselor Magisteriului lui Ioan Paul I – prima pe 13 mai 2022 pe documentele Arhivei sale Private (APAL), acum patrimoniul Fundației, a doua pe 24 noiembrie 2023 pe Biblioteca sa Personală și a treia pe 12 noiembrie 2024 pe primul din „Vrem” referitor la continuarea Conciliului al II-lea din Vatican, ale cărui Acte sunt publicate – Fundația și-a continuat activitatea de cercetare științifică concentrându-se asupra celor șase volumus [„vrem”] din programul pontifical al Papei Luciani, fiecăruia dintre care intenționează să i se dedice, de-a lungul anilor.

Ultimul dintre cei șase volumus: „În cele din urmă, vrem să încurajăm toate inițiativele bune și lăudabile care pot proteja și spori pacea în această lume tulburată” va fi tema extrem de oportună, având în vedere actualele contingențe istorice, a următoarei Conferințe Internaționale care va avea loc marți, 13 octombrie 2026, în colaborare cu Universitatea Pontificală Gregoriană și Comitetul Pontifical pentru Științe Istorice, în Aula Magna a Universității Pontificale Gregoriana.

La 1 septembrie 1978, președintele sovietic Leonid Brejnev i-a urat noului Papă succes în eforturile sale de „consolidare a păcii și destinderea internațională și de întărire a prieteniei și cooperării dintre popoare”. Ioan Paul I a jucat un rol cu ​​un puternic impact simbolic și diplomatic tocmai în acele săptămâni din septembrie care au marcat încheierea cu succes a Acordurilor de pace de la Camp David, mediate de președintele american Jimmy Carter.

În timp ce reiterează că Papa și Sfântul Scaun nu au „soluții miraculoase pentru marile probleme ale lumii” – dar pot „totuși să ofere ceva foarte prețios: un spirit care ajută la rezolvarea acestor probleme și le plasează în dimensiunea esențială, aceea a deschiderii către valorile carității universale… pentru ca Biserica, mesageră umilă a Evangheliei tuturor oamenilor, să contribuie la crearea unui climat de fraternitate, solidaritate şi de speranța fără de care lumea nu poate trăi” – sprijinul pentru construirea unei posibile păci, esențială misiunii cuiva, a fost tema de bază a celor treizeci și patru de zile ale pontificatului lui Luciani. După cum a documentat Fundația în ediția critică a Texte și documente ale Pontificatului, Ioan Paul I a avut un schimb de scrisori confidențial și direct cu președintele Carter și contact constant cu cancelariile internaționale pentru a ajuta la depășirea conflictului arabo-israelian. Papa Luciani a dedicat mesaje publice repetate și Angelus din 10 septembrie 1978 în care, pe terenul credinței, cu intenții ecumenice și interreligioase, a intervenit strategic pentru a debloca negocierile, cerându-le să se roage împreună pentru pace, adresându-se președintelui SUA Jimmy Carter, președintelui egiptean Anwar Sadat și prim-ministrului israelian Menachem, liderului istoric al sionismului revizionist al dreptei naţionaliste a partidului Herut, care ulterior a fuzionat în Likud, din care provine actualul prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu.

Cele șase declarații „vrem” din Urbi et Orbi nu sunt, așadar, o simplă declarație de intenție, ci sinteza unui proces matur și maturizat în cadrul dinamicii ecleziale a anilor 1960 și 1970. Fiecare pasaj merită recitit în context și studiat în profunzime în lumina gândirii lui Ioan Paul I, prin intermediul izvoarelor disponibile astăzi și al documentelor unei Arhive Private (APAL), care oferă – uneori în detaliu – o imagine completă a vieții și a slujirii Pontifului. Aceste pagini oferă perspective bogate pentru înțelegerea atât a lui Ioan Paul I, cât și a unei perioade complexe în Biserică și în lume, una care nu a fost încă explorată în mod adecvat.

Aici – la aniversarea alegerii sale pe Scaunul lui Petru, în ziua desemnată, fiind fericit, pentru comemorarea sa liturgică – este suficient să le reamintim, nu atât pentru a contempla cu mintea despre cum a fost Biserica lui Ioan Paul I, cât pentru a realiza cum acele prerogative de interes istoric rămân extrem de relevante și astăzi. Forța emanată din cele șase volume cheamă Biserica de astăzi să redescopere moștenirea acelui scurt pontificat, întrucât această scurtime nu poate fi considerată o întrerupere în istorie, ci mai degrabă un moment în care istoria devine mai vizibilă. Într-adevăr, deși cele treizeci și patru de zile ale pontificatului său au fost înghesuite între două mari pontificate, distanța dintre Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea este cea care ne obligă să revenim la acel pontificat, iar însăși scurtimea sa reprezintă un moment revelator, permițându-ne să observăm într-o formă concentrată tensiunile catolicismului post-conciliar. Există momente de cotitură în istorie care sunt martorii unei concentrări de evenimente capabile să-i influențeze profund cursul. 1978 – anul a trei Papi și, prin urmare, a două conclave – este unul dintre aceste momente de cotitură: explorarea pontificatului Papei Luciani ca pas decisiv în exercitarea slujirii petrine, cu implicații enorme pentru viața Bisericii, ajută nu numai la reconstituirea completă a profilului lui Ioan Paul I, ci și la înțelegerea provocărilor cu care Biserica a fost și este chemată să se confrunte.

De Stefania Falasca

Postulatoare a cauzei de canonizare a Papei Ioan Paul I

(După L’Osservatore Romano, 25 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu