În caz de demisie, Francisc nu ar fi Papă emerit, ci „pur şi simplu episcop emerit de Roma”, locuind la Santa Maria Maggiore „pentru a fi din nou duhovnic şi a duce bolnavilor împărtășania”. Însuși Pontiful clarifică scenariul posibil în caz de renunțare a sa care însă, subliniază el, „este o ipoteză îndepărtată” pentru că nu există „motive atât de serioase” încă să-l facă să se gândească la această posibilitate, niciodată luată în considerare „în pofida momentelor de dificultate”. Este unul din principalele pasaje din cartea autobiografică a Papei Francisc cu titlul Life. Istoria mea în Istorie, scrisă cu Fabio Marchese Ragona, vaticanist de la Mediaset, care apare la 19 martie în America şi în Europa cu HarperCollins şi din care „Corriere della Sera” anticipă astăzi câteva pasaje.

Cele peste 300 de pagini ale volumului reparcurg viaţa lui Francisc, de la raportul cu familia, mai ales cu bunicii, la emigrarea lor în Argentina în 1929, la o „mică ştrengărie” a sa în perioada seminarului, ajungând la al doilea război mondial, cu dramaticul său epilog atomic.

„Folosirea energiei atomice pentru scopuri de război este o crimă împotriva războiului”, reafirmă Francisc, care pune întrebarea grea despre modul în care se pot erija unii „ca promotori ai păcii şi ai dreptății” dacă între timp îşi construiesc noi arme de război. Paginile străbat istoria dictaturii argentiniene, a legăturilor profunde ale lui Bergoglio cu acela care nu a ieșit viu din ea, a angajării în primirea tinerilor aflați în pericol în timpul regimului generalului Jorge Rafael Videla. Ceea ce s-a întâmplat în Argentina „a fost un genocid generaţional”, mai scrie Papa, care nu evită să se oprească asupra acuzelor îndreptate împotriva lui că a fost într-un vreun fel complice cu dictatura, dezminţite de modul evident al opoziţie sale „faţă de acele atrocități”.

Francisc scrie despre Esther, învățătoarea sa pe care n-a reuşit s-o salveze: era o „comunistă dintre cele adevărate”, atee „dar respectuoasă” care, „deşi avea ideile sale, nu ataca niciodată credinţa. Şi m-a învățat multe despre politică”. O amintire care îi oferă Papei oportunitatea pentru a repeta că „a vorbi despre săraci nu înseamnă în mod automat a fi comuniști” pentru că „săracii sunt steagul Evangheliei şi sunt în inima lui Isus”.

Cartea se deapănă prin apărarea îndârjită a vieţii umane, „de la concepere până la moarte”, cu avortul care „este o omucidere” făcută de „killer plătiți” şi practica „inumană” a mamei surogat, fără a neglija fotbalul şi votul său de „a nu se mai uita la televizor”. Reparcurge perioada sa de la Córdoba, „o perioadă de purificare”, pentru a reflecta şi asupra erorilor „comise datorită atitudinii mele autoritare, aşa încât să fiu acuzat că sunt ultraconservator”.

Demisia lui Benedict al XVI-lea este un alt capitol al autobiografiei în care Francisc descrie durerea pentru că am văzut „instrumentalizată” figura Papei emerit, „cu scopuri ideologice şi politice de oameni fără scrupule”. Life. Istoria mea în Istorie străbate momentul pandemiei, aminteşte apelurile cu privire la bogăția culturilor şi diferențelor popoarelor chiar din Uniunea Europeană, cu speranţa ca această referință să fie ascultată de premierul ungar Orbán, „pentru ca să înțeleagă că există mereu atâta nevoie de unitate”, precum şi de Bruxelles „care pare că vrea să uniformizeze totul”. Francisc atinge temele mai îndrăgite de el, in primis tutelarea creației, şi lansează un apel tinerilor: „Timpul urmează să expire, nu ne rămâne mult pentru a salva planeta”.

Cât priveşte Biserica, aceea pe care Francisc o imaginează este o „Biserică mamă, care să îmbrăţişeze şi să primească pe toţi, chiar şi pe cel care se simte greşit”. Gândul este pentru homosexuali sau transsexuali „care îl caută pe Domnul”, dar care în schimb au fost respinşi sau alungați. Francisc repetă da-ul pentru „binecuvântările date cuplurilor iregulare”, şi „dacă fraţi episcopi decid să nu urmeze acest drum, nu înseamnă că aceasta este anticamera unei schisme, pentru că doctrina Bisericii nu este pusă în discuție”. Pentru Papa argentinian căsătoria homosexuală rămâne imposibilă, dar nu unirile civile pentru că „este drept ca aceste persoane care trăiesc darul iubirii să poată avea o acoperire legală asemenea tuturor”. Jorge Mario Bergoglio nu ascunde apoi rănile provocate lui de cei care consideră că el „distruge papalitatea”. Şi dacă există „cei care încearcă să frâneze reforma, cei care ar vrea să rămână pe loc la timpurile Papei-rege”, rămâne faptul că, deşi cea a Vaticanului este „ultima monarhie absolută din Europa şi că adesea aici înăuntru se fac raționamente şi manevre de curte”, aceste scheme „trebuie abandonate definitiv”.

(După L’Osservatore Romano, 14 martie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu