Interviu cu Vittorio Scelzo, de la Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă
Nu o povară de gestionat ci un dar de păzit
De Lorena Leonardi
„Nu este suficient să organizăm servicii, trebuie să construim relații”: numai așa se poate traduce „certitudinea de a nu fi uitaţi de Dumnezeu” în „experiența zilnică de a nu fi uitaţi de parohie și de familie”. Astfel, Vittorio Scelzo, oficial al Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață, responsabil cu îngrijirea pastorală a persoanelor în vârstă, analizează situația cu mass-media vaticane la șase ani de la instituirea Zilei Mondiale dedicată Vârstei a Treia, care anul acesta este celebrată duminică, 26 iulie, de sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioare Maria sau „bunicii lui Isus”.
Ziua Mondială a Bunicilor și a Bătrânilor a ajuns la a șasea ediție. Care este evaluarea progreselor realizate până în prezent?
În ultimii ani, Ziua a început să se consolideze ca un eveniment stabil în viața Bisericii. Născută ca răspuns la izolarea impusă de pandemia de COVID-19, a dat o dimensiune mai organică reflecției asupra bătrâneții. Scopul nu s-a limitat niciodată la celebrarea unei zile speciale, ci s-a concentrat pe dezvoltarea unei adevărate îngrijiri pastorale pentru vârstnici, capabilă să depășească ideea de bătrânețe ca o simplă chestiune de îngrijire: vârstnicii, care nu mai sunt simpli beneficiari ai serviciilor caritabile, devin participanți activi la îngrijirea pastorală. Vârstnicii reprezintă o parte semnificativă a poporului lui Dumnezeu și este necesar să li se ofere îngrijirea pastorală pe care o merită. Provocarea pe termen lung este de a transforma această conștientizare în practică obișnuită, înrădăcinând-o în programele de formare ale comunităților ecleziale.
Tema aleasă de Leon al XIV-lea, „Eu nu te voi uita” (Is 49,15), amintește de apropierea lui Dumnezeu și de angajarea comunității față de bătrâni, în special față de cei mai singuri. Ce perspective concrete deschide acest mesaj?
Cuvintele lui Isaia deschid perspective foarte interesante. În primul rând, depășirea a ceea ce Papa Francisc a numit „cultura rebutului”, care cheamă comunitățile să iasă și să se întindă către bătrâni: într-o epocă în care valoarea oamenilor se măsoară prin eficiența lor, cei care își pierd puterea sau memoria riscă să se simtă uitați. Leon al XIV-lea adaugă că „iubirea lui Dumnezeu, care nu uită pe nimeni, este răspunsul la anonimatul în care viața umană ajunge să se piardă”. Mesajul amintește că misiunea Bisericii este de a face vizibilă și tangibilă această „non-uitare” divină, făcând ecou enciclicei Magnifica humanitas. Nu este suficient să afirmăm demnitatea bătrânilor în cuvinte: trebuie să ne întindem spre ei, să ne apropiem de ei cu o vizită, cu o îmbrățișare. În esență, Papa ne cere să-i vizităm pe bătrâni: o invitație deosebit de importantă în acest anotimp, marcat de căldura verii și de o singurătate adesea mai acută decât în alte perioade ale anului. Poate părea, și într-adevăr este, o rugăminte pentru atenție socială; dar experiența ne învață că această apropiere va înceta să mai fie un gest izolat numai atunci când bătrânii vor fi cu adevărat puși în centrul vieții ecleziale și atunci va fi clar pentru toți cât de prețioasă este prezența lor: nu o povară de gestionat, ci un dar de prețuit. Operațional, aceasta înseamnă că comunitatea trebuie să abordeze singurătatea, adevărata sărăcie a bătrâneții: nu este suficient să se organizeze servicii; trebuie construite relații. După cum repetăm în Dicaster, provocarea este de a trece „de la asistență la existență” cu proiecte de viață în care bătrânii să se simtă parte a unui „noi” comunitar. Certitudinea de a nu fi uitați de Dumnezeu trebuie să se traducă în experiența zilnică de a nu fi uitați de parohia și de familia proprie.
De-a lungul anilor, ați acumulat experiențe semnificative în dieceze și parohii. Există bune practici sau inițiative deosebit de reușite care demonstrează o sensibilitate crescândă față de persoanele în vârstă?
Da, monitorizarea constantă a Dicasterului arată o creativitate pastorală vibrantă, cu răspunsuri diferite în funcție de contextul geografic. În multe dieceze latinoamericane, celebrarea este împletită cu devoțiunea față de sfânta Ana. În Venezuela, îngrijirea pastorală a persoanelor în vârstă este deosebit de angajată pentru a asigura că mesajul „Eu nu te voi uita” ajunge la toți vârstnicii afectați de cutremur. Nici în Asia și Africa nu lipsesc inițiativele care, începând cu Ziua, îi pun pe vârstnici din nou în centrul vieții ecleziale: dieceza de Kampala, Uganda, este probabil cea cu cele mai numeroase și răspândite activități. În India, în schimb, tinerii au fost cei care au creat de-a lungul anilor campanii pe rețelele sociale pentru a promova Ziua. O practică ce se răspândește peste tot și pe care am susținut-o cu entuziasm este vizitarea persoanelor în vârstă singure: multe parohii au organizat vizite concrete. În Europa, se remarcă proiectele de „alianță inter-generațională”, unde tinerii și bătrânii împărtășesc momente de rugăciune sau recreere, depășind o diviziune generațională care ajunge să-i sărăcească pe ambii. Când vârstnicii se întorc în centru, întreaga comunitate beneficiază.
Pontiful îndeamnă ca apropierea de bătrâni să devină o parte constantă a vieții ecleziale, nu doar o singură zi. Care sunt principalele provocări de astăzi pentru ca acest lucru să se întâmple?
În primul rând, este nevoie de o schimbare de mentalitate, nu numai din partea societății, ci și a bătrânilor înșiși. Nu putem accepta să trăim, și să-i lăsăm pe alții să trăiască, douăzeci sau treizeci de ani fără motivație și fără o misiune: bătrânețea este o perioadă a vieții care trebuie să-și găsească propria spiritualitate, nu un timp gol de umplut sau de gestionat în așteptarea sfârșitului. Nici nu ne putem preface că nu există și să continuăm să trăim ca și cum timpul nu ar fi trecut niciodată. Însuși Leon al XIV-lea, adresându-se direct bătrânilor în mesajul său, îi încurajează cu un apel clar: „Nu vă temeți de fragilitate!”, explicând că această slăbiciune, dacă este îmbrățișată, deschide inima la invocație și devine ea însăși o vocație. Un semn concret al acestui lucru este misiunea pe care Papa o încredințează bătrânilor: să i se alăture în rugăciune insistentă pentru sosirea rapidă a păcii în lume. O vocație, nu o retragere spirituală.
Au fost pregătite materiale pastorale, rugăciunea oficială și alte materiale pentru a însoți Ziua. Cui se adresează acestea și cum pot ajuta comunitățile să celebreze concret această ocazie?
Materialele – așa-numitul „kit pastoral”, disponibil pe site-ul Dicasterului – sunt instrumente concepute pentru a facilita munca în comunitățile ecleziale. Propunerea este în mod deliberat simplă: celebrarea unei Liturghii cu vârstnicii, de preferință în catedrală, și vizitarea vârstnicilor singuri din propria comunitate. Acestea sunt sugestii foarte concrete: în conformitate cu tema din acest an, cerem ca nimeni să nu fie uitat, inclusiv pe vârstnicii care sunt imobilizați la pat sau nu pot participa la activități comunitare. Și pentru ei, Ziua este un apel la reînnoire și la luarea în serios a cererii lui Leon al XIV-lea de a mijloci pentru pace.
De Lorena Leonardi
(După L’Osservatore Romano, 24 iulie 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu