Este nevoie mereu de lumină. Încă din cartea Genezei, drumul fiecărui creştin este spre lumină. „Fiat lux”: în fond, este dorința fiecărui om de astăzi, în faţa pandemiei pe care o trăim. O „noapte întunecoasă” care va avea şi un sfârşit. Lumina reușește mereu să ne dea o viziune mai clară, mai caldă: lumina – ştim bine – este şi sursă de căldură. Aceasta încălzeşte, umple, reușește să reverse duioșie. Conceptele de lumină şi căldură nu pot să fie despărțite: de fapt, este nevoie de duioșie. Ar spune Brecht: „este necesară”. Şi, dacă ne gândim la lumină, nu putem să nu ne gândim la ea, sfânta Lucia. Deja iconografia ne ajută, ne însoţeşte în această călătorie care se împleteşte cu razele strălucitoare ale Învierii lui Cristos.

O candelă. O ține în mână, în multe imagini. Este candelă aprinsă pentru a-l întâlni pe Mire. Așadar, revin în memorie cuvintele din Evanghelia lui Matei, la capitolul 25: este vestitul capitol despre fecioarele nechibzuite şi despre cele înțelepte. „«Iată Mirele, ieșiți-i în întâmpinare!». Atunci s-au ridicat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele”. Lucia, urmând martiriul pentru Cristos, îl întâlnește pe Mire şi ca în Cântarea Cântărilor este dusă în „camerele regelui”, pentru a se bucura şi a fi fericită.

„Sunt slujitoarea Dumnezeului veșnic, care a spus: când veți fi duși la judecători, nu vă preocupați despre ce veți spune, pentru că nu voi veți vorbi, ci va vorbi în voi Duhul Sfânt”. Lucia, în faţa judecătorilor, spune acestea. Să ne-o imaginăm pe sfântă şi pe călăii săi în faţa sa: este procesul pe care l-a avut în faţa prefectul Pascasiu. Sfânta a refuzat porunca de a jertfi zeilor păgâni credinţa sa. Este mândria martiriului, ca mărturie a lui Dumnezeu. Proclamându-se creştină, citând textele Scripturilor, Lucia a declarat cu hotărâre: „Trupul se contaminează numai dacă sufletul consimte”. Şi sufletul său hotărâse să-l respingă pe bărbatul care ar fi cerut-o de soție. Rămasă neatinsă în mod miraculos de chinurile extreme, a profeţit – printre altele – sfârşitul iminent al persecuțiilor lui Diocleţian şi pacea pentru Biserică.

Dar există şi o altă imagine legată de sfântă. Tradiția populară cere asta. Ne-o prezintă pe sfântă cu niște ochi puși pe o tăviţă. Ochii: așadar, privirea. Prin urmare, această efigie n-ar trebui oare să ne facă să reflectăm asupra modului nostru de a privi lumea? Viziunea credinţei este fundamentală pentru a putea înfrunta, zilnic, timpul nostru prezent. Așadar, acei ochi ne oferă ideea pentru a ne ajuta să înţelegem că drumul sfințeniei este legat şi de privire. Hikmet în Ochii tăi scria: „Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi / fie că tu mergi la spital sau în închisoare / în ochii tăi poartă mereu soarele. / (…) Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi, (…) sunt astfel, spicele, dis-de-dimineață”. Este dimineața fiecărui creştin, după noaptea întunecată. Este dimineață de Înviere veșnică, făcută din spice şi din grâu, în soarele dimineții. Cu lumina credinţei.

De Antonio Tarallo

(După L’Osservatore Romano, 12 decembrie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu