Papa Francisc, în cursul audienței de astăzi (19 ianuarie) acordată cardinalului Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinților, a autorizat promulgarea decretelor referitoare la recunoaşterea virtuților eroice ale şase slujitori ai lui Dumnezeu care devin astfel venerabili. Este vorba de Miguel Costa y Llobera, Gaetano Francesco Mauro, Giovanni Barra, Vicente López de Uralde Lazcano, Maria Margherita Diomira a Cuvântului Întrupat şi Bertilla Antoniazzi.

Adorația euharistică şi devoțiunea mariană

Canonic al bisericii catedrale din Maiorca prin voința sfântului Pius al X-lea, Miguel Costa y Llobera a trăit în Spania între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primii douăzeci de ani din secolul trecut. Născut din familie nobilă şi bogată, a devenit preot în pofida opoziției inițiale a tatălui. Predicator pasionat şi duhovnic, om de rugăciune şi poet, a fost şi profesor de arheologie sacră şi istorie a literaturii. Cine l-a cunoscut îl descria ca „hombre muy piadoso e ilustrado” („om foarte pios şi ilustru”). Adorația euharistică şi devoțiunea mariană au fost pilaștrii vieţii sale spirituale. A trăit cu dezlipire posesia de bunuri pământești pe care le considera un mijloc pentru a-i ajuta pe săraci. Atenţie deosebită a dedicat bolnavilor. A murit pe neașteptate, în faimă de sfințenie, în 1922, în timp ce rostea de la pupitrul din biserica Surorilor Carmelitane Desculţe din Maiorca panegiricul cu ocazia celui de-al treilea centenar al canonizării sfintei Tereza de Avila.

Evanghelizator în rândul agricultorilor

Calabrezul Gaetano Francesco Mauro, fondator în 1928 al Congregației Pioşilor Lucrători Cateheţi Rurali, a fost în schimb preot diecezan şi a trăit între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În anii primului război mondial a fost capelan militar în Friuli şi, fiind capturat, a petrecut o perioadă de detenție în diferite lagăre de concentrare austriece, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Întors în Calabria, s-a dedicat să aline cu opere de evanghelizare şi promovare umană mizeria, nedreptatea şi ignoranța religioasă a agricultorilor, dând viaţă în 1925 Asociației Religioase a Lucrătorilor Rurali (A.R.D.O.R.), pentru învățământul doctrinei creştine în sate, al cărei sediu l-a stabilit la fostul convent „Sfântul Francisc de Paola” la Montalto Uffugo pe care l-a restaurat cu câţiva ani înainte. În 1943, Sfântul Scaun a decis să unească la tânăra Congregație a Cateheţilor Rurali pe cea a Pioşilor Lucrători, fondată de Carlo Carafa în 1602: astfel s-a născut Congregaţia Pioşii Lucrători Cateheţi Rurali care după al doilea război mondial a intensificat opera misionară în zonele rurale din Calabria şi pentru care slujitorul lui Dumnezeu în 1956 a fost numit superior general. În jurnalele sale relatează „noaptea întunecată”, o formă de depresie, trăită mereu trainic în credinţă şi cu speranţă: o încercare spirituală care l-a însoţit până în ultimele zile.

Un preot fericit

Dintr-o familie de la ţară din Riva di Pinerolo, în provincia Torino, s-a născut în schimb în 1914 slujitorul lui Dumnezeu Giovanni Barra. Preot diecezan, asistent al Asociației de Tineret din Acțiunea Catolică, a instituit în 1943 la Pinerolo o secțiunea a Federației Universitarilor Catolici Italieni (FUCI)de care s-a ocupat până în 1965. Liturgia şi caritatea au animat mereu angajarea sa în alte asociații catolice. A deschis „Casa Alpina” pentru tineret la Pragelato, loc de rugăciune şi întâlnire pentru tineri şi familii în timpul verii. A trăit mereu preoția în unire cu Cristos ca dar al Domnului şi din 1969 a fost rector al Seminarului de Vocaţii Adulte din Torino unde a pus rugăciunea în centrul formării seminariștilor. Observator atent al sufletului uman, avea un cuvânt de speranţă pentru toţi, ca educator a fost un anticipator de comportamente ecleziale care avea să se formeze cu Conciliul al II-lea din Vatican. Preot jurnalist, a întemeiat şi câteva reviste şi s-a pus în dialog cu diferiți intelectuali. În testamentul său spiritual a scris: „Dacă privesc la trecut simt în mine un val de bucurie şi de recunoștință care-mi iese din inimă. Sunt cu adevărat un preot fericit al preoției mele”. Nici în boală n-a pierdut vreodată bucuria, trăită ca expresie a plinătății de viaţă în Dumnezeu.

Martor de pace şi speranţă

Între noii venerabili este apoi slujitorul lui Dumnezeu Vicente Lópoz de Uralde Lazcano, preot cu voturi din Societatea Mariei, care a trăit în Spania între 1894 şi 1990. Om de rugăciune, în unire profundă cu Domnul, a fost profesor, capelan şi duhovnic apreciat de studenţi, foști studenţi, preoţi şi alți credincioşi din Colegiul „Sfântul Filip Neri” din Cádiz, unde a rămas timp de 62 de ani. Foarte iubit de studenți cărora știa să dăruiască pace şi speranţă, n-a întrerupt niciodată activitatea de profesor, nici măcar în cursul războiului civil când n-a ezitat să-i apere pe tinerii din colegiu de ocupația miliţienilor şi să salveze Euharistia. După pensionare s-a dedicat în mod asiduu sacramentului Reconcilierii petrecând până la opt ore pe zi în confesional şi devenind un punct de referință spirituală pentru orașul Cádiz.

Părtașă de durerile Pătimirii lui Cristos

Cu un caracter liniștit şi docil, dedicată rugăciunii şi vieţii retrase, unei iubiri deosebite faţă de Euharistie şi faţă de Fecioara Maria a fost slujitoarea lui Dumnezeu Maria Margherita Diomira a Cuvântului Întrupat, înainte de voturi Maria Allegri, călugăriță din Congregația Stabilitelor în Caritatea Bunului Păstor care a trăit o scurtă existență pământească, între 1651 şi 1677 în Toscana. Pentru a repara păcatele se supunea la pocăință şi mortificaţii. Rezistând la opoziția puternică a tatălui a intrat mai întâi în mănăstirea florentină a Camaldulenzelor Sfântului Ioan Evanghelistul din Boldrone, apoi, tot la Firenze, în Mănăstirea Stabilitelor în Caritatea lui Isus Bun Păstor, dedicate educației fetelor sărace şi primirii pelerinilor. Maria Margherita Diomira a fost îmbogățită de Dumnezeu cu daruri spirituale extraordinare, ca profeţii, viziuni, extaze, capacitatea de sfătuire şi participarea la durerile Pătimirii lui Cristos, primind şi stigmatele. Nu i-au lipsit perioade de chinuri interioare. Multe persoane, între nobili, preoţi şi episcopi mergeau la ea pentru a cere sfat şi întărire spirituală. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză, s-a oferit victimă de iubire Domnului şi a murit la Firenze la vârsta de numai 26 de ani.

Oferirea vieţii şi a infirmităţii

Între noii venerabili este şi o altă femeie: o laică. Este vorba de slujitoarea lui Dumnezeu Bertilla Antoniazzi care a trăit doar douăzeci de ani, între 1944 şi 1964 în Veneto. Internată la numai nouă ani în spitalul din Vicenza pentru o gravă dispnee datorată unei endocardite reumatice, a fost însoțită de boala care a constrâns-o să stea mereu în casă: înzestrată cu mare forță sufletească, a înțeles apoi că misiunea sa era aceea de a mângâia pe cel care suferea şi de a apropia păcătoșii şi sufletele de Dumnezeu prin oferirea vieţii şi a infirmităţii. Niciodată nu s-a închis în ea însăși: cu medicii şi asistenții a stabilit raporturi de prietenie şi cu celelalte bolnave o corespondență epistolară intensă. În încredințare totală lui Dumnezeu în rugăciune, nu se plângea niciodată, nici măcar în ultimii doi ani de viaţă petrecuţi la pat, când au apărut rănile de decubit, inima a ajuns în insuficienţă valvulară şi plămânii în edem. În pelerinaj la Lourdes în 1963, Fecioarei nu a cerut vindecarea, ci sfințenia.

De Paolo Ondarza

(După Vatican News, 19 ianuarie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu