Sâmbătă, 25 iulie 2026, Biserica maronită și întregul Liban vor celebra beatificarea patriarhului Elias Hoyek. Liturghia de beatificare, prezidată de Cardinalul Marcello Semeraro – prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinților – va fi celebrată în sediul patriarhal de vară de la Dimane, cu vedere la valea Qannoubine. În urmă cu doi ani, sediul Bkerké, prima reședință a Patriarhiei maronite, a găzduit prima beatificare a unui patriarh maronit, patriarhul Mar Estephan al-Douaihy, care a avut loc pe 2 august 2024.

Recunoscut ca unul dintre părinții inspiraționali ai „Marelui Liban”, o figură spirituală care a influențat profund istoria țării, Elias Hoyek s-a născut pe 4 decembrie 1843, în Helta, în nordul Libanului, într-o familie maronită înrădăcinată în munți, unde viața eclezială și legătura cu pământul erau inseparabile. La vârsta de opt ani, a intrat la școala „Sfântul Ioan Maroun” din Kferhi, apoi s-a mutat la seminarul din Ghazir. În 1866, a fost trimis la Roma de patriarhul Boulos Massaad (1806-1890) pentru a-și completa studiile teologice la Colegiul Pontifical Urban de Propaganda Fide. A fost hirotonit preot acolo pe 5 iunie 1870 și a primit un doctorat în teologie pe 9 august, întorcându-se în patria sa imediat după aceea.

Întors în Liban, în 1872 a fost numit secretar al patriarhului Massaad la Bkerké, inima instituțională a Patriarhiei maronite. În acei ani, a dezvoltat ideea unei congregații apostolice de femei, capabile să ajungă la periferiile educației și asistenței medicale, slujind populația în numele Evangheliei. La 14 decembrie 1889, a fost hirotonit episcop, arhiepiscop titular de Araca și vicar patriarhal, cu o slujire care combina conducerea eclezială, promovarea catehezei și atenția concretă la nevoile sociale ale Libanului.

În 1895, la Jbeil, împreună cu maica Rosalie Nasr și sora Stéphanie Kardouch, a fondat Congregația Surorilor Maronite ale Sfintei Familii, primul institut apostolic feminin al Bisericii maronite, care în curând a prins rădăcini în Ebrine și s-a dedicat educației, promovării umane și evanghelizării. Congregația însăși îl prezintă pe ctitor ca „un om de mare personalitate, cap și păstor al Bisericii sale, sensibil la nevoile societății, ascultând în permanență poporul său”, subliniind o figură capabilă să îmbine conducerea fermă și apropierea de credincioși. În 1908, Hoyek a ridicat sanctuarul Maicii Domnului din Liban din Harissa, unde Papa Leon al XIV-lea s-a întâlnit cu episcopii, preoții, consacraţii și consacratele și lucrătorii pastorali în călătoria sa apostolică în noiembrie 2025.

Pe 7 decembrie 1899, Elias Hoyek a fost ales al 72-lea patriarh maronit al Antiohiei, preluând conducerea Bisericii în timpul unei tranziții memorabile: declinul Imperiului Otoman, criza Primului Război Mondial și apariția unor noi aspirații naționale în Levant. În timpul războiului, în 1916, a ordonat deschiderea de mănăstiri și conventuri pentru a-i primi pe cei înfometați, indiferent de religie, în timp ce foametea din 1915-1917 devasta țara. Autoritățile otomane au decis deportarea sa, care a fost însă evitată datorită intervenției Papei și a diplomației austro-ungare.

Patriarhul a devenit astfel, în ochii contemporanilor săi, nu doar un ghid spiritual, ci și un apărător al poporului și al demnității sale. În 1919, a reprezentat Libanul la Conferința de Pace de la Versailles, conducând o delegație care a cerut independența și recunoașterea „frontierelor naturale și istorice” ale țării, în conformitate cu articolul 22 din Carta Ligii Națiunilor.

Într-un context marcat de proiectul unei „Sirii Mari”, susținut de regele Faisal și de sistemul de mandate aflat la început de drum, Hoyek a susținut cu tărie că autonomia libaneză trebuie garantată de istoria, cultura și compoziția religioasă unice ale națiunii.

Printre cele mai semnificative texte ale patriarhului se numără scrisoarea apostolică „Iubirea de Patrie”, publicată în 1930, în care Hoyek îndeamnă fiecare cetățean să nu-și eschiveze responsabilitatea față de națiune: „Fie că ești umil sau mare, nu ți se permite să eschivezi destinul națiunii și progresul societății din care faci parte”, scrie el, legând iubirea de țară de dreptatea față de ceilalți și de promovarea binelui comun. În același text, el afirmă că „oricine refuză să-și ajute țara păcătuiește nu numai împotriva blândeții, ci și împotriva dreptății”, reiterând că participarea la viața civică este una dintre îndatoririle morale ale creștinilor. Aceste cuvinte, citite astăzi în lumina beatificării sale, sună ca un apel la o nouă responsabilitate politică și socială într-un Liban tulburat de ani de criză.

Pe 1 septembrie 1920, pe balconul palatului Mandatului francez din Beirut, generalul Gouraud a proclamat nașterea Statului Libanului Mare, care cuprindea munți, câmpii și acces la mare. La dreapta sa, conform reconstituirii istorice, se află patriarhul Hoyek, înconjurat de personalități notabile și reprezentanți ai diferitelor comunități.

În acel moment, o viziune pe care tradiția maronită o descrie prin triada „libertate, Liban, patriarhie” a luat formă instituțională: libertatea ca valoare nenegociabilă, Libanul ca pământ binecuvântat și patriarhia ca gardian al memoriei istorice și al orientării poporului.

Decizia Papei Leon al XIV-lea de a confirma beatificarea lui Elias Hoyek, precedată în 2019 de recunoașterea virtuților sale eroice de către Papa Francisc, îl plasează pe acesta în lunga linie de sfinți libanezi – precum Charbel Makhlouf – pe care Biserica îi oferă ca modele universale de viață evanghelică.

Miracolul recunoscut pentru beatificarea sa se referă la vindecarea, în 1965, a lui Nayef Abou Assi, un ofițer druid din armata libaneză care suferea de o gravă afecțiune a coloanei vertebrale. Conform mărturiilor, acesta s-a trezit complet vindecat după ce l-a visat pe patriarh.

În ultimii ani ai vieții sale, patriarhul a urmărit îndeaproape creșterea Sfintei Familii maronite, aprobând constituțiile acesteia în 1928 și însoțindu-și „fiicele” călugăriţe cu cuvinte de consolare și încurajare. Hoyek a murit în noaptea de Crăciun, 24 decembrie 1931, la Bkerké, iar rămășițele sale se odihnesc la Ibrine, în capela congregației pe care a fondat-o, ca și cum ar fi vrut să pecetluiască legătura dintre slujirea patriarhală, viața consacrată și misiunea educațională.

Prin decretul de beatificare promulgat de Dicasterul pentru Cauzele Sfinților, autorizat de Papa Leon al XIV-lea la 22 mai 2026, Biserica confirmă faima de sfințenie a unui păstor care a îmbinat dragostea pentru țară, claritatea politică și dăruirea evanghelică față de cei mai vulnerabili, într-un moment în care Libanul încă așteaptă semne de înviere socială și instituțională.

De Pascale Rizk

(După Agenția Fides, 24 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu