În decursul istoriei Bisericii, viaţa consacrată, îndeosebi institutele călugărești, a fost expresie a vieţii sinodale. Deja conform Regulii sfântului Benedict, călugării trebuiau să se reunească zilnic pentru a trata despre viaţa mănăstirii. Ordinele cerşetoare se prezintă ca o fraternitate în care toţi sunt considerați fraţi şi deciziile sunt luate în capitul, în general prin consens. În celelalte institute posterioare capitulul rămâne autoritatea ultimă.

Sinodalitatea cere ca să se meargă în respirația Treimii. Or, viaţa fraternă în comunitate, în virtutea căreia persoanele consacrate încearcă să trăiască în Cristos cu „o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32), este propusă ca o elocventă „mărturisire trinitară” (Vita consecrata, 21). În aceeaşi linie, viaţa consacrată este prezentată ca signum fraternitatis deoarece este spațiu uman locuit de Treime. În acest mod, viaţa consacrată, îndeosebi viaţa călugărească, se arată ca icoană a sinodalităţii. Putem spune acelaşi lucru despre viaţa consacrată ca despre Biserică: ambele sunt de natură sinodală. Consacrații realizează modul lor autentic de a fi şi de a trăi în arta relației, cultivând întâlnirea. În relațiile fraterne, trăind „mistica trăirii împreună”, ascultându-i pe ceilalți şi căutând împreună drumul de urmat, totul animat de Duhul Sfânt, consacratul ratifică şi plăsmuiește identitatea sa şi o viaţă cu stil sinodal.

În viaţa consacrată, îndeosebi în viaţa călugărească, există multe domenii în care este chemată să trăiască şi să manifeste sinodalitatea.

Viaţa fraternă în comunitate

Viaţa fraternă în comunitate este modul privilegiat de a trăi şi a manifesta stilul sinodal în viaţa consacrată. Pentru a realiza acest stil sinodal, este necesar să se treacă de la simpla viaţă comunitară la viaţa fraternă în comunitate, în aşa fel încât să se înlocuiască un sistem reprezentat de piramidă, în vârful căreia este cel care deține puterea, cu un alt sistem bazat pe cerc, în centrul căruia nu este superiorul ci Cristos. Nu este suficient a trăi în comunitate. S-ar putea trăi ca niște holtei (papa Francisc), fără a-l cunoaște pe fratele care este alături. Este necesar să se simtă şi să trăiască drept fraţi şi surori, să trăiască o autentică viaţă fraternă în comunitate.

Asta comportă o schimbare de mentalitate pentru ca toţi să fie conștienți că „toţi suntem în aceeaşi barcă” (papa Francisc); că toţi suntem chemaţi să construim fraternitatea şi nu pur şi simplu s-o consumăm. O viaţă fraternă în stil sinodal implică şi ca autoritatea să fie în slujba construirii unei adevărate fraternități prin: „slujirea ascultării şi a dialogului; crearea unui climat favorabil împărtășirii şi coresponsabilității; participarea tuturor la lucrurile tuturor; o slujire echilibrată a persoanelor şi a comunităţii; în sfârşit, discernământul şi promovarea ascultării fraterne” (Congregația pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societățile de Viaţă Apostolică [CIVCSVA], Slujirea autorității şi ascultarea, 20). Numai aşa va fi posibil discernământul, rod al contribuției tuturor pe calea adevărului.

Toate acestea cer, în multe cazuri, o evanghelizare a slujirii autorității în aşa fel încât ea să fie marcată de docilitatea faţă de Duhul Sfânt care conduce la unitate, şi care să trăiască şi să promoveze între fraţi şi surori o spiritualitate de comuniune şi de sfințenie fraternă.

Din păcate continuăm să constatăm situaţii în care se tinde la o centrare de sus în jos în exercitarea autorității, neglijând subsidiaritatea necesară şi favorizând astfel orice tip de abuz de putere, atât spirituală cât şi de conștiință. Trebuie să trecem de la o concepție despre autoritate în care totul se rotește în jurul celui care deține puterea la o slujire a autorității în care autoritatea să fie în slujba creșterii celorlalți. Trebuie să trecem de la o concepție despre autoritate în care sfaturile şi capitulele (general, provincial şi local) sunt practic golite de conținutul lor, la o autoritate participativă, care să recunoască fiecăruia locul său în construirea vieţii fraterne. O autoritate în slujba unui stil sinodal este aceea care pune comunitatea într-o atitudine de discernământ şi favorizează o ascultare faţă de voința lui Dumnezeu percepută de toţi. Nici supunere nici autoritarism. Pe cât posibil, ascultare participată, autoritate subsidiară. Superiorul, în situaţii foarte concrete, va avea ultimul cuvânt, dar niciodată unicul.

Provocarea este de a trece de la comunitate zombi, în care fiecare merge în propriul ritm, la comunitate îmbrățișare, în care fraţii şi surorile merg împreună, primindu-se aşa cum sunt şi exercitând ascultarea inimii, o comunitate în care toţi învaţă să fie fraţi; de a trece de la comunitate de simplă respectare, de simplă autorealizare, de la comunitate firmă, la comunitate de comuniune, cu un proiect fratern elaborat de toţi membrii fraternității în aşa fel încât să fie un proiect împărtășit.

Pornind de la o viziune sinodală a vieţii fraterne în comunitate, trebuie reafirmat cu forță necesitatea unei convertiri de la „eu” (individualism) la „noi”, în care fiecare membru să se simtă responsabil de creșterea celuilalt. O viaţă fraternă în comunitate care vrea să se prezinte în stil sinodal trebuie să fie deschisă la participarea tuturor, la ascultarea tuturor, la bazarea pe toţi când este vorba de discernământ.

Inter-congregaţionalitatea

Un alt domeniu în care viaţa consacrată este chemată să manifeste un stil sinodal este inter-congregaţionalitatea. Viaţa fraternă în comunitate ad intra este chemată să fie trăită şi ad extra. Viaţa consacrată este chemată să meargă în pelerinaj cu alte persoane consacrate, în mod inter-congregaţional, într-o atitudine de dialog carismatic care face posibil ca bogățiile unei carisme să îmbogățească pe ceilalți. Fiecare carismă este un dar pentru Biserică şi în Biserică un dar pentru ceilalți.

Este momentul de a uni forţele pentru a duce înainte proiecte comune, pentru a căuta răspunsuri la provocările momentului istoric pe care-l trăim. Orizontul viitorului este a merge împreună, primind diferențele noastre şi valorizând ceea ce este mai bun are fiecare pentru a construi, pornind de la fraternitatea inter-congregaţională, un proiect de misiune comună.

Misiunea împărtăşită

Chemaţi să evanghelizăm, suntem chemaţi să evanghelizăm în misiune împărtăşită, cu celelalte persoane consacrate, aşa cum tocmai am spus, dar şi cu clerul diecezan şi cu laicii.

În acest sens, inserarea comunităţilor călugărești în dieceze este fundamentală în domeniul misiunii. Diecezele au nevoie de carisme şi consacrații au nevoie de o adevărată inserare în dieceze. Avem nevoie să reîntinerim relațiile reciproce, aşa de des ruginite de rutină şi de conflictele care nu au nimic de-a face cu binele comunităţilor la care am fost trimiși, unii şi alţii, pentru a duce vestea cea bună.

Într-o Biserică sinodală, episcopii trebuie să recunoască şi să respecte carismele, aşa cum persoanele consacrate trebuie să recunoască şi să respecte carisma episcopilor şi să lucreze în comuniune afectivă şi efectivă cu păstorii, îndeosebi cu papa, centru de unitate a Bisericii. Acesta este un mod concret de a aplica acel a simți cu Biserica.

Pentru a favoriza această sinergie între consacrați şi comunitatea prezbiterală diecezană este tot mai urgent ca în centrele de formare sacerdotală să se studieze teologia vieţii consacrate, iar consacrații să studieze şi să cunoască spiritualitatea sacerdotală. Numai cunoscându-ne ne vom iubi mai mult şi mai bine şi vom lăsa deoparte suspiciuni şi prejudecăți care ne împiedică să mergem împreună.

Pe de altă parte, consacrații trebuie să înțeleagă că au nevoie de laici. Trebuie să scoatem toate consecințele doctrinei conciliare despre ecleziologia poporului lui Dumnezeu: popor mesianic, sacerdotal şi chemat de Dumnezeu. Nimeni nu este mai creştin decât altul, chiar dacă funcțiunile sunt diferite. Laicii nu sunt numai mână de lucru, ajutători sau material de sprijin. Sunt agenți necesari de evanghelizare în Biserică şi nu numai subiecți de evanghelizat. Dacă Biserica trebuie să fie „o comunitate cu ușile deschise” (papa Francisc), şi comunitățile de viaţă consacrată trebuie să deschidă ușile lor pentru misiunea împărtăşită cu laicii.

Asta cere o formare adecvată a persoanelor consacrate în domeniul teologiei laicatului şi, din partea laicilor, o formare care să țină cont de spiritualitatea şi de carisma institutului. Este necesar şi mult dialog. Numai în acest mod va fi posibil să se exploateze la maxim diversitatea darurilor cu care este îmbogățită Biserica.

Mână în mână cu laicii, va fi mai ușor pentru consacrați să străbată granițele pentru a contempla cu ochii lui Dumnezeu realitatea fiecărui popor şi situațiile în care este necesară lumina Evangheliei; va fi mai ușor să deschidă ochii pentru a găsi locurile unde viaţa continuă să fie ameninţată de moarte şi să fie purtători ai unui cuvânt şi ai unei mărturii care să permită să se opteze pentru dreptate, să se motiveze la iertare şi să se exprime cu gesturi de duioșie iubirea Tatălui pentru omenirea rănită; va fi mai ușor să luăm un angajament profetic, să deschidem inima noastră la săraci şi să ne lăsăm provocați, „deranjaţi” şi convertiți de cuvântul lor.

Toţi – preoţimea diecezană, consacrați şi laici – suntem teren sacru, posibilitate şi comoară. Toţi, conform vocației la care am fost chemaţi, suntem necesari în misiunea de evanghelizare în stil sinodal.

Structuri sinodale

În viaţa consacrată există multe structuri care sunt sinodale în ele însele, structuri de participare, de ascultare şi discernământ comunitar.

Între altele, merită de menționat: capitulele generale, provinciale sau locale; consiliile generale, provinciale şi locale; comisiile în diferitele domenii de animare a vieţii consacrate.

În toate aceste cazuri este important să fie implicați cel mai mare număr posibil de fraţi şi surori în discernământ şi în procesul decizional, ţinând cont mereu de competențele juste ale slujirii de autoritate, căreia în multe cazuri îi revine decizia finală. Nimeni nu poate să fie exclus, pentru că Domnul poate revela celor „mici” ceea ce ascunde celor „mari”, conform lumii.

Pentru ca toate aceste instituții să aibă un stil sinodal, este esenţial să se asigure un climat de dialog, de rugăciune şi să se izoleze „politica” de partid în luarea deciziilor.

Pentru a conclude

Biserica, la fel şi viaţa consacrată, sunt sinodale în ele însele, deoarece pentru ele sinodalitatea face parte din identitatea lor cea mai profundă. Pentru ele, sinodalitatea este o provocare, o vocație şi o chemare constantă.

Sinodalitatea este posibilă numai pe baza încrederii între toţi membrii Bisericii – păstori, consacrați şi laici – într-un climat în care dezbaterea să se poată desfășura în pace, libertate şi onestitate, şi în măsura în care dialogul să poată avea loc cu privire la toate problemele fierbinţi proprii ale misiunii ecleziale sau ale vieţii consacrate într-o atitudine de deschidere la Duhul Sfânt, pentru a crea un consens în linie cu tradiția de credinţă. Acest ultim aspect este fundamental pentru că sinodalitatea este un exercițiu de ascultare şi docilitate faţă de Duhul Sfânt care îi ajută pe toţi cei botezați să discearnă cu adevărat ceea ce vine de la Dumnezeu şi ceea ce îi este contrar.

A merge spre un stil sinodal este o invitaţie care ne vine de la Biserică, îndeosebi în acest moment în care am intrat pe deplin în Sinodul Episcopilor despre sinodalitate. Biserica ne invită pe toţi să participăm într-un climat de rugăciune şi de convertire, cu entuziasm, creativitate şi parresia. Asta este ceea ce se aşteaptă de la toţi şi îndeosebi de la consacrați. Mâinile la muncă! (cf. Ag 2,4).

De Mons. José Rodríguez Carballo

Arhiepiscop secretar al Congregației pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societățile de Viaţă Apostolică

(După L’Osservatore Romano, 1 februarie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu