Bartolomeu, identificat cu Natanael, intră în Evanghelie cu o întâlnire fulgerătoare: Isus îl recunoaște ca om sincer și îl cheamă printre cei Doisprezece. De la Cana până la misiunea din Orient, el proclamă Evanghelia până în Armenia, unde moare ca martir.

În mozaicul celor doisprezece apostoli, Bartolomeu este probabil figura cea mai discretă și, tocmai din acest motiv, una dintre cele mai fascinante. Evangheliile ne oferă două nume: Bartolomeu în Sinoptici, Natanael în Evanghelia după Ioan. Cercetătorii sunt de acord: sunt aceeași persoană, un „dar de la Dumnezeu”, așa cum sugerează etimologia numelui și așa cum l-a considerat întotdeauna tradiția creștină.

Intrarea lui în istoria mântuirii se produce într-o scenă de cotidianitate surprinzătoare. Filip, entuziasmat după ce l-a întâlnit pe Isus, aleargă la el: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise și profeții”. Natanael reacționează cu o prejudecată comună la acea vreme: „Poate să vină vreodată ceva bun din Nazaret?”. Este un om concret, obișnuit să evalueze faptele, iar Nazaretul cu siguranță nu s-a bucurat de o bună reputație. Dar Filip nu se ceartă: pur și simplu îl invită să verifice singur. „Vino să vezi”. Este începutul tuturor.

Când Natanael se apropie de Isus, se întâmplă ceva care îi va schimba viața. Învăţătorul se uită la el şi pronunţă cuvinte pe care nimeni nu le adresase vreodată acelui om: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este prefăcătoie”. Natanael este surprins: „De unde mă cunoști?”. Iar Isus răspunde cu o frază care se va întinde pe parcursul secolelor: „Înainte să te cheme Filip, te-am văzut când erai sub smochin”. Este un detaliu pe care numai El îl putea cunoaște: acel loc era refugiul lui zilnic, locul în care medita la Scriptură și se ruga în tăcere. În acel moment, Natanael înțelege că nu există niciun profet obișnuit înaintea lui. „Rabbi, tu ești Fiul lui Dumnezeu, tu ești regele lui Israel!”.

Din acel moment, Bartolomeu se alătură grupului celor doisprezece. Nu este un protagonist gălăgios: în Evanghelii, apare adesea alături de Filip, ascultând, observând, urmându-l. Tradiția îl plasează și la nunta din Cana, unde Isus săvârșește prima minune, transformând apa în vin. Acest lucru este plauzibil: Cana era orașul său, iar acel semn a inaugurat misiunea publică a Învățătorului, așa cum citim într-un volum despre sfânt scris de don Enzo Gabrieli.

După Paște, Faptele Apostolilor îl menționează printre discipolii adunați în cenacol. De acolo, începe viața sa itinerantă, reconstituită datorită izvoarelor antice. Origene, Eusebiu și Ieronim îl indică drept evanghelizatorul Indiei – poate al Arabiei sau Etiopiei – unde a adus cu el o copie a Evangheliei după Matei. Alte tradiții îl plasează în Mesopotamia, Licaonia, Capadocia și chiar Armenia, țara care avea să-i modeleze destinul. Conform istoriei ecleziastice, Bartolomeu a ajuns la Albanopolis, unde a convertit douăsprezece orașe și chiar pe regele Polymius și familia sa, după ce i-a vindecat fiica posedată de un duh rău. Acest succes a dezlănțuit mânia preoților locali, hotărâți să-l oprească pe acest om care îi fura pe credincioși din religiile lor. Astiages, fratele regelui, l-a capturat și l-a condamnat la moarte. Tortura a fost printre cele mai crude: Bartolomeu a fost jupuit de viu și apoi răstignit. Era anul 68 d.C., iar Biserica îl va aminti ca unul dintre cei mai eroici martiri ai primei generații creștine.

Relicvele sale au început o călătorie surprinzătoare: din Siria în Frigia, apoi la Lipari, unde – tradiția spune – au ajuns plutind într-un sicriu de plumb. În 838, au fost transferate la Benevento, care de atunci îl venerează ca principal sfânt patron. În 999, împăratul Otto al III-lea a adus o parte din relicve la Roma, pe Insula Tiberină, unde se odihnesc și astăzi în bazilica dedicată lui.

Figura lui Bartolomeu a străbătut secolele și în artă. Michelangelo l-a portretizat în Capela Sixtină cu pielea în mână, simbol al martiriului, iar unii spun că și-a gravat propriul autoportret pe ea. Marco d’Agrate l-a sculptat în domul din Milano cu un realism anatomic impresionant. Este un sfânt care nu lasă pe nimeni indiferent: imaginea sa, deopotrivă puternică și vulnerabilă, vorbește despre radicalitatea Evangheliei.

Liturgia îl celebrează pe 24 august. Biserica ambroziană îl amintește ca fiind cel care „nu a ezitat să-și verse sângele pentru iubirea lui Cristos”. Și chiar și astăzi, în multe orașe italiene, sărbătoarea sa este o îmbinare de credință și tradiție populară: procesiuni, târguri și sărbători care reînnoiesc o legătură străveche.

Bartolomeu rămâne astfel: un om sincer, văzut de Isus „sub smochin”, chemat fără fanfară, fidel până la sfârșit. Un apostol care nici nu a scris scrisori, nici nu a fondat școli, dar care a transmis un mesaj clar Bisericii: adevărul se naște din întâlnire, iar credința crește atunci când acceptăm cea mai simplă și decisivă invitație a Evangheliei: vino şi vezi. La Benevento, anul acesta, noul arhiepiscop, mons. Michele Autuoro, dorind să sublinieze dimensiunea diecezană a acestei importante ocazii religioase, a promovat un pelerinaj diecezan duminică, 23 august: mons. Autuoro a călăuzit pașii pelerinilor prin oraș pentru a întări și revitaliza cultul apostolului.

De Raffaele Iaria

(După Agenția SIR, 24 august 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu