Cateheza. 10. A spera înseamnă a da naştere. Maria, speranţa noastră

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Pe măsură ce se apropie Crăciunul, putem spune: Domnul este aproape! Fără Isus, această afirmație – Domnul este aproape – ar putea suna aproape ca o amenințare. În schimb, în Isus descoperim că, așa cum intuiseră profeții, Dumnezeu este un sân al milostivirii. Pruncul Isus ne revelează că Dumnezeu are măruntaie de milostivire, prin care generează mereu. În El nu există amenințare, ci iertare.

Preaiubiţilor, astăzi este ultima dintre audiențele jubiliare de sâmbătă, inițiate în ianuarie anul trecut de Papa Francisc. Jubileul se apropie de sfârșit, dar speranța pe care ne-a dat-o acest An nu se termină: vom rămâne pelerini ai speranței! Am auzit de la sfântul Paul: „Căci în speranță am fost mântuiți” (Rom 8,24). Fără speranță, suntem morți; cu speranță, ieșim la lumină. Speranța este generativă. De fapt, este o virtute teologală, adică o forță de la Dumnezeu și, ca atare, generează; nu ucide, ci provoacă naștere și renaștere. Aceasta este adevărata forţă. Ceea ce amenință și ucide nu este forţa: este aroganța, este frica agresivă, este răul care nu generează nimic. Puterea lui Dumnezeu provoacă naștere. Din acest motiv, aș vrea să vă spun în sfârșit: a spera înseamnă a da naştere.

Sfântul Paul le scrie creștinilor din Roma ceva care ne face să ne gândim: „Știm că toată creația suspină şi suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum” (Rom 8,22). Este o imagine puternică. Ne ajută să ascultăm și să aducem în rugăciune strigătul pământului și strigătul săracilor. Creația „toată împreună” este un strigăt. Dar mulți oameni puternici nu ascultă acest strigăt: bogăția pământului este în mâinile câtorva, foarte puțini, concentrată din ce în ce mai mult – pe nedrept – în mâinile celor care adesea refuză să asculte geamătul pământului și al săracilor. Dumnezeu a destinat bunurile creației pentru toți, pentru ca toți să poată avea parte de ele. Sarcina noastră este să generăm, nu să furăm. Totuși, în credință, durerea pământului și a săracilor este cea a nașterii. Dumnezeu generează întotdeauna, Dumnezeu creează încă, iar noi putem genera cu El, în speranță. Istoria este în mâinile lui Dumnezeu și ale celor care speră în El. Nu sunt numai cei care fură, ci mai ales cei care generează.

Surorilor și fraților, dacă rugăciunea creștină este atât de profund mariană, este pentru că în Maria din Nazaret vedem una dintre noi care dă naștere. Dumnezeu a făcut-o roditoare și a venit la noi cu trăsăturile ei, așa cum fiecare copil seamănă cu mama sa. Ea este Mamă a lui Dumnezeu și a noastră. „Speranța noastră”, spunem în Salve Regina. Ea seamănă cu Fiul, iar Fiul seamănă cu ea. Și noi ne asemănăm cu această Mamă care a dat chip, trup și glas Cuvântului lui Dumnezeu. Ne asemănăm cu ea pentru că putem să dăm naştere Cuvântului lui Dumnezeu aici pe pământ, să transformăm strigătul pe care îl ascultăm într-o naștere. Isus vrea să se nască din nou: noi îi putem da trup și glas. Iată nașterea pe care o așteaptă creația.

A spera înseamnă a da naştere. A spera înseamnă a vedea că această lume devine lumea lui Dumnezeu: lumea în care Dumnezeu, fiinţele umane și toate creaturile merg din nou împreună, în orașul-grădină, noul Ierusalim. Fie ca Maria, speranța noastră, să însoțească mereu pelerinajul nostru de credință și de speranță.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu