Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. IV. Constituția pastorală Gaudium et spes. 2. Demnitatea umană: dar şi responsabilitate
Iubiți frați şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Constituția conciliară Gaudium et spes (GS), dedicându-și primul capitol demnității persoanei umane, subliniază că aceasta este fundamentul și condiția acelor „valori cele mai prețuite astăzi”, dar că acestea nu trebuie să-și piardă legătura cu „izvorul lor divin” pentru a evita potențiale distorsiuni datorate „corupției inimii umane” (GS, 11).
Drumul care a permis să se evidențieze trăsăturile și drepturile fundamentale ale demnității umane reprezintă cu siguranță una dintre cele mai semnificative pagini din istoria omenirii. Cu toate acestea, drumul nu s-a încheiat și trebuie să abordeze contradicțiile, atât vechi, cât și noi, care împiedică implementarea sa deplină.
Biserica își oferă în mod clar contribuția, amintind că demnitatea umană izvorăște din însăși ființa persoanei. Am avut ocazia să reiterez acest lucru în recenta enciclică Magnifica humanitas: „Fiecare persoană este concepută și dorită de Dumnezeu pentru a intra într-o istorie de comuniune cu El, cu ceilalți și cu creația. Demnitatea sa nu depinde de capacitățile pe care le posedă, de bogățiile sau de rolul pe care îl deține, nici de alegerile corecte sau greșite pe care le face, ci este un dar care le precede și le depășește, pus de Dumnezeu ca expresie a iubirii sale neclintite” (nr. 50). Demnitatea infinită a ființei umane este, așadar, înrădăcinată în identitatea sa de creatură făcută „«după chipul lui Dumnezeu», capabilă să-și cunoască și să-și iubească Creatorul”, un plan și un dar de iubire care transcende alte realități create, care îi sunt încredințate grijii „pentru a le guverna și a le folosi spre slava lui Dumnezeu” (GS, 12).
În credință, putem înțelege fundamentul ultim al demnității umane, întrucât Fiul, „revelând misterul Tatălui și al iubirii sale, îl revelează pe deplin și pe om sieși și îi face clară chemarea sa cea mai sublimă” (nr. 22).
Persoana umană semnifică întotdeauna relație, comuniune și participare cu Dumnezeu și cu ceilalți, prin urmare o relație filială cu Dumnezeu Tatăl și o relație fraternă cu Cristos și cu toți oamenii. Exclude închiderea autoreferențială. A fi persoană umană înseamnă a te percepe pe tine însuți ca un dar de împărtășit, crescând și maturizând în acceptare, reciprocitate și slujire.
Această demnitate este încredințată responsabilității fiecărui individ: în același timp, ea necesită și solidaritate și grijă reciprocă, depășind numeroasele falsificări și manipulări care încă ne desfigurează percepția despre ea și îi împiedică realizarea. Într-adevăr, din cauza alegerilor făcute de-a lungul istoriei împotriva demnității sale, chiar și astăzi „omul se află divizat în sine” și „toată viața umană, atât individuală, cât și colectivă, prezintă caracteristicile unei lupte dramatice între bine și rău, între lumină și întuneric”. Această condiție fragilă și limitată, însă, poate fi privită cu speranță, pentru că „Domnul însuși a venit să elibereze omul și să-i dea putere, înnoindu-l din interior și alungând «principele acestei lumi» (In 12,31), care îl ținea rob al păcatului” (GS, 13).
Mai mult, constituția Gaudium et spes afirmă că demnitatea umană privește totalitatea persoanei și, prin urmare, viziunile dualiste trebuie depășite: ființa umană este o „unitate de suflet și trup”. Reducerea trupului la un „obiect” de care să se dispună în mod arbitrar este întotdeauna o negare a demnității persoanei: „este ilegal […] a disprețui viața trupească a omului” și este necesar să se „considere propriul trup ca fiind bun și vrednic de onoare, tocmai pentru că a fost creat de Dumnezeu și destinat învierii în ziua de apoi”, asigurând că acesta „nu devine rob al înclinațiilor rele ale inimii” (GS, 14), deoarece cu toții suntem răniți de păcat.
În cele din urmă, Gaudium et spes amintește trei expresii semnificative ale demnității umane: inteligența, care face din ființa umană un căutător insațiabil al adevărului (nr. 15); conștiința, prin care dă unitate și sens vieții sale (nr. 16); libertatea, care o face responsabilă pentru propriile decizii (nr. 17). Acestea sunt dimensiuni strâns legate între ele: în conștiință este recunoscut adevărul ca atare, iar libertatea îl poate experimenta ca fundament și posibilitate. Duhul Sfânt, care dă viață în Cristos, ne eliberează și ne asigură constant de demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, eliberându-ne de frică și călăuzindu-ne spre scopul final, acea viață deplină dincolo de moarte pe care Cristos ne-a promis-o: numai în El misterul omenirii găsește adevărata lumină, de la El primim lumină asupra enigmei durerii și a morții și, împreună cu El, ne îndreptăm spre înviere.
Iubiți frați și surori, creați după chipul lui Dumnezeu, prin Cristos și pentru El, am primit o demnitate unică și de neșters. Să ne angajăm să o promovăm și să o apărăm mereu, cu lumina și puterea Evangheliei.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu