Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. III. Constituția Sacrosanctum Concilium. 5. Rugăciunea Bisericii
Iubiți frați şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
În această cateheză, reluăm reflecția noastră asupra constituției conciliare despre liturgie, Sacrosanctum Concilium (SC). Astăzi, ne concentrăm asupra dimensiunii ecleziale a rugăciunii liturgice.
Așa cum sugerează apostolul Paul, Duhul Sfânt este cel care ne învață să ne rugăm. Încă din ziua Rusaliilor, Duhul locuiește în Biserică, inspirând toate activitățile ei, în special rugăciunea. Viața primei comunități, născută la Ierusalim după Paștele lui Isus, este viață în Duhul dăruit de Domnul înviat. „De atunci încolo – spune Conciliul – Biserica nu a încetat niciodată să se adune pentru a celebra misterul pascal: citind din toate Scripturile cele despre Cristos (cf. Lc 24,27), celebrând Euharistia, în care «sunt reprezentate victoria și triumful realizate prin moartea sa» și aducând mulțumiri în acelaşi timp lui Dumnezeu pentru «darul lui nespus de mare» (2Cor 9,15) în Cristos Isus, «pentru lauda gloriei sale» (Ef 1,12), prin puterea Duhului Sfânt” (SC, 6).
În timpul nostru, în contexte dominate de eficiența și mentalitatea consumistă, rugăciunea poate părea ceva inutil și banal. Într-o lume în care știința și tehnologia pretind că oferă toate răspunsurile, rugăciunea poate apărea ca o formă de evadare. Mai mult, nici în mai multe familii creștine transmiterea rugăciunii nu mai are loc, în timp ce mulți oameni riscă să o confunde cu o tehnică printre altele, de natură psihologică și care vizează bunăstarea personală. Rugăciunea însă, ca dimensiune fundamentală a umanității noastre, merită să fie redescoperită în adevărul ei.
Constituția Sacrosanctum Concilium a luat în serios această cerință. Acest lucru l-a bucurat profund pe sfântul papă Paul al VI-lea, care, promulgând acest prim document aprobat de Conciliul al II-lea din Vatican, a afirmat: „Dumnezeu este primul; rugăciunea este prima noastră obligație; liturgia este prima sursă a vieții divine care ne este comunicată, prima școală a vieții noastre spirituale” (Discurs, Bazilica „Sfântul Petru”, 4 decembrie 1963).
În constituție, de fapt, termenul „rugăciune” se referă la întreaga liturgie. Această perspectivă este crucială, deoarece a ghidat reforma liturgică punând în centrul său participarea activă a credincioșilor. Liturgia este prezentată în primul rând ca locul întâlnirii, al inițiativei lui Dumnezeu care se apropie de omenire în Fiul său, „Cuvântul întrupat, uns de Duhul Sfânt” (SC, 5), căruia îi putem răspunde „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, în unire cu Duhul Sfânt”, adică datorită „rugăciunii pe care Cristos, împreună cu Trupul său, o înalță către Tatăl” (SC, 84).
Din acest motiv, sfântul Paul al VI-lea a dorit cu ardoare ca Liturgia Orelor, rugăciunea publică zilnică a Bisericii, inseparabilă de Euharistie, să pătrundă profund, să însuflețească, să călăuzească și să exprime toată rugăciunea creștină și să hrănească eficient viața spirituală a poporului lui Dumnezeu (cf. Constituția apostolică Laudis canticum).
Pentru ca această dorință să se realizeze, Liturgia Orelor cere să fie din ce în ce mai mult acceptată și trăită în viața obișnuită a celor botezați și a comunităților. Multor care doresc să învețe să se roage, în special catecumenilor, ea le poate oferi calea și școala rugăciunii creștine.
În fiecare săptămână și în fiecare zi, Euharistia și Liturgia Orelor sunt suflarea vieții Bisericii, care face ca Duhul Sfânt să circule în tot Trupul ei. În această rugăciune, Cristos „unește cu Sine întreaga comunitate a oamenilor, asociindu-şi-o în înălțarea acestei divine cântări de laudă” (SC, 83); astfel, zi de zi, suntem tot mai mult asociați cu misterul pascal și ne conformăm Lui.
Sfântul Augustin afirmă: „Când vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, nu trebuie să-l separăm pe Fiul de El; iar când trupul Fiului se roagă, să nu-și despartă capul de sine însuși; de aceea, unicul Mântuitor al trupului său, Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să fie Acela care se roagă pentru noi, care se roagă în noi și căruia ne rugăm. El se roagă pentru noi ca preot al nostru; se roagă în noi drept cap al nostru; la care ne rugăm noi ca Dumnezeul nostru. Să recunoaștem, așadar, în El glasul nostru și glasul său în noi” (Enarr. in psalmum LXXXV: PL 37, 1081).
Legată de Euharistie, a cărei lumină o prelungește, Liturgia Orelor sfințește timpul vieții noastre cotidiene: dimineața, începem ziua cu credință și recunoștință; la amiază, cerem tăria fidelității în mijlocul muncii; seara, după muncă, Vesperele însoțesc momentul apusului; noaptea, adormim încredințându-ne păcii lui Dumnezeu. Fiecare Oră este un act de speranță: în timpul pelerinajului nostru pământesc, veghem, așteptând împreună cu întreaga Biserică întoarcerea glorioasă a Domnului.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu