Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. IV. Constituția pastorală Gaudium et spes. 1. Biserica în ascultarea şi în slujba lumii
Iubiți frați şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Odată cu întâlnirea de astăzi începem să reflectăm asupra constituției pastorale Gaudium et spes, cu care Conciliul al II-lea din Vatican a intenționat să exploreze o temă fundamentală, și anume relația Bisericii cu lumea contemporană. Sfântul Ioan al XXIII-lea, deja în discursul inaugural din 11 octombrie 1962, a intenționat să nu fie de acord cu „profeții pieirii” care, „deși arși de zel pentru religie […] spun că vremurile noastre, în comparație cu secolele trecute, sunt cu totul mai rele și merg până acolo încât se comportă de parcă n-ar avea nimic de învățat din istorie” (Discursul Gaudet Mater Ecclesia, 11 octombrie 1962, 4.2). De aici sarcina încredințată părinților conciliari: „În starea actuală a evenimentelor omenești, în care omenirea pare să intre într-o nouă ordine a lucrurilor, ceea ce se vede mai mult sunt planurile tainice ale Providenței divine, care se realizează în timpuri succesive prin lucrarea oamenilor și, adesea, dincolo de așteptările lor, și aranjează cu înțelepciune totul, chiar și cele adverse ale evenimentelor omenești ale Bisericii” (Gaudet Mater Ecclesia, 4.4).
Trei ani mai târziu, promulgarea constituţiei Gaudium et spes a recunoscut acest discernământ ca element esențial al naturii Bisericii, descriind-o ca fiind constitutivă a naturii sale pastorale: de unde și definiția de „constituție pastorală”. Nu este vorba de optimism naiv, ci de o fidelitate reînnoită față de Misterul lui Cristos care, întrupându-se, alege să împărtășească viața noastră: s-a făcut „în toate asemenea fraților săi” (Evr 2,17; cf. 4,15) și a luat asupra sa consecințele păcatului, murind „ca răscumpărare pentru toți” (1Tim 2,6). Această împărtășire cu omenirea este calea pe care Cristos o cere Bisericii; de aceea, constituția conciliară Gaudium et spes începe declarând că Biserica simte ca fiind ale sale „bucuria și speranța, tristeţea și angoasa oamenilor de astăzi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă” (GS 1).
Este o împărtășire care ne cheamă să abandonăm orice pasivitate și indiferență în fața evenimentelor care se desfășoară, a istoriei și a vieții oamenilor, mai ales în fața schimbării rapide și profunde pe care o trăim astăzi. Nu putem rămâne spectatori dezinteresați; dimpotrivă, trebuie să ascultăm cu inima, să ne lăsăm provocați și să ne implicăm. Împreună cu Cristos și susținuți de puterea Duhului său, credincioșii sunt chemați să își asume dificultățile fraților și surorilor lor, în special ale celor zdrobiți de nedreptate, discriminare și violență. Într-adevăr, numai prin împărtășire și angajare putem ajunge la răspunsuri adecvate, întotdeauna susținute de certitudinea că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care ni se va descoperi” (Rom 8,18).
În acest sens, apropierea de omenire deschide calea către o lectură mai profundă a evenimentelor și a Revelației însăși, iar din aceeași perspectivă, Gaudium et spes amintește „datoria permanentă a Bisericii de a scruta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina Evangheliei” (GS 4). Această constituție conciliară a chemat, așadar, Biserica la o angajare permanentă de convertire, pentru a mărturisi că nu este motivată de „nicio ambiție pământească”, ci „urmărește un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor şi Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos însuși, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului, pentru a mântui și nu pentru a judeca, pentru a sluji și nu pentru a fi slujit” (GS 3).
Aceasta nu este, de fapt, o simplă dispoziție morală. Papa Francisc ne-a amintit că, pentru Biserică, „opțiunea pentru săraci este în primul rând o categorie teologică, mai degrabă decât una culturală, sociologică, politică sau filozofică. […] Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să ne împărtășim glasul cauzelor lor, dar și să fim prietenii lor, să-i ascultăm, să vorbim în numele lor și să îmbrățișăm înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu dorește să o împărtășească cu noi prin intermediul lor” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 198).
Împărtășirea creștină ne cere să asumăm realitatea și, de asemenea, să demascăm contradicțiile care caracterizează viața personală și socială în lumea contemporană: de exemplu, progresul științific și tehnologic, care oferă întotdeauna noi posibilități, dar numai unora și pe care ființele umane nu sunt întotdeauna capabile să le pună „în slujba lor”; sau o cunoaștere mai clară a „legilor vieții sociale”, însoțită, însă, de incertitudini „cu privire la direcția care trebuie dată”; sau, din nou, o mai mare disponibilitate a „bogățiilor, oportunităților și puterii economice”, care, din păcate, astăzi ca și în timpul Conciliului, lasă „o mare parte a locuitorilor lumii […] încă chinuiți de foamete și sărăcie” (GS 4); sau, o conștientizare comună că viitorul planetei este în joc și, în același timp, incapacitatea de a renunța la consumul egoist și la iluzia că războiul este o modalitate eficientă de a construi pacea.
Într-o perioadă marcată de schimbări profunde, care au dus la dezechilibre tulburătoare, Biserica este chemată să slujească ființa umană, ascultând și îmbrățișând cele mai profunde întrebări ale inimii și dorințele care o sălășluiesc, arătând spre Cristos ca „cheia, centrul și scopul întregii istorii umane” (GS 10). Prin urmare, în Biserică, la fiecare nivel, în fiecare epocă, trebuie realizată kenosi milostivă a lui Cristos, care „n-a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, […] făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,6-8).
Iubiţi frați și surori, fie ca bucuria și speranța – gaudium et spes – să fie trăsăturile distinctive ale unei Biserici care proclamă și mărturisește Evanghelia, apropiindu-se de femeile și bărbații timpului nostru.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu