„O, mlădiţă din rădăcina lui Iese, care te înalţi ca un steag pentru popoare, în faţa ta vor amuţi regii pământului, pe tine te vor chema popoarele, vino şi ne eliberează, nu mai întârzia!”

Antifona majoră din 19 decembrie

A treia antifonă face referință la Iese, figură centrală în Vechiul Testament. Şi este strâns legată de următoarea care, în schimb, este centrată pe figura lui David. Iese este, întocmai, tatăl lui David. În cartea profetului Isaia, la capitolul al unsprezecelea, putem citi profeția despre „rădăcina lui Iese” şi despre figura unui „semn” capabil să se distingă printre naţiuni. Termenul „rădăcină” indică ceva care este fundament a toate, ceva plantat solid, veșnic, originar. Schițând o genealogie, se face aluzie la acest soi de prezență, foarte veche, vitală, din care va odrăsli „Mesia”, păzitor al originilor existenței însăși. Tabloul pictat de profet este extraordinar: este ca şi cum Iese ar fi o singură pietricică dintr-un mozaic foarte fascinant compus de sus, mică parte dintr-o amplă compoziţie divină.

Despre această Radix Jesse este spus şi că este signum populorum. Viziunea (Is 11,2) face aluzie la o adunare a fiilor lui Israel „din cele patru colțuri ale pământului” şi conține promisiunea unei restaurări, unde imaginea celor risipiți care se întorc devine simbolică a unui eveniment mai amplu, care merge dincolo de simpla întoarcere geografică. În acest context, Mesia va fi „semn”, lumină vizibilă în lume, călăuză divină capabilă de un impact universal. Este importantă înțelegerea paradoxului care este la baza antifonei de astăzi. Ceea ce este ascuns şi se află sub pământ (ca rădăcina), ceea ce este invizibil, va fi în schimb pus sus, înălțat, pentru a atrage privirea tuturor. Şi va fi un stindard vizibil pentru ochii națiunilor. Este acelaşi „paradox al slujitorului” din Isaia schițat în aşa-numitele Cântări ale Slujitorului (Is 42,1-4; 49,1-6; 50,4-9). Pe de o parte, această figură contradictorie este descrisă ca preamărită şi glorificată de Dumnezeu, cu rol de mare importanță şi autoritate; pe de altă parte, se vorbește despre un individ suferind, umilit şi respins de oameni. În Noul Testament, acest „semn” prevestit de profeți asumă aparențele lui Cristos. În episodul prezentării lui Isus în templul din Ierusalim, Simeon, om drept şi evlavios condus de Duhul Sfânt, după ce l-a recunoscut ca „lumină pentru luminarea neamurilor”, îl ia pe Prunc în brațe şi adresându-se Mamei, rostește cuvintele: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicție – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!” (Lc 2,34-35).

Termenul „semn” apare, așadar, de mai multe ori în Evanghelii. Isus vorbește despre sine însuși, de exemplu, ca „semn al lui Iona” (Mt 12,38-41). Când îi este cerut, de unii cărturari şi farisei, un semn care să confirme autoritatea sa divină, răspunde avertizând: „Această generație rea” caută un semn, dar unicul semn care li se va da este „semnul lui Iona”. Aşa cum Iona a rămas în pântecele balenei trei zile şi trei nopți, tot aşa şi Fiul Omului (Isus însuși) va fi în inima pământului trei zile şi trei nopți.

La acest punct este mai clar sensul versurilor O, Radix Jesse, qui stans in signum populorum. Este imposibil să nu citim în ele o referință clară la acel pom al Crucii care pentru noi creştinii este pomul vieţii prin intermediul căruia am obţinut mântuirea. „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”, a scris Zaharia (12,10; In 19,37).

În antifonă, afirmația „în faţa ta vor amuţi regii pământului” este recunoaştere a acelei Domnii a lui Cristos din partea celor care dețin puterea pe pământ. Magii se vor închina în faţa adevăratului Rege şi aducându-i daruri: aurul simbol de regalitate, tămâia pentru a-i atesta divinitatea şi smirna care îi prevestește Pătimirea mântuitoare. Invocația „vino, nu întârzia” la sfârşitul antifonei reprezintă un strigăt intens de așteptare, o implorare ferventă pentru sosirea iminentă a lui Mesia. Această invocație este profund legată de textul din cartea lui Habacuc (2,3), unde profetul, într-un moment de așteptare neliniștită, este reprezentat ca „santinelă”. Tot el a fost instruit să stea de pază, să observe şi să aștepte cu răbdare un răspuns din partea lui Dumnezeu la implorările sale. Reiese certitudinea că așteptarea nu va fi dezamăgită. Cântăm asta şi în Regem venturum Dominum în timpul novenei: „Domnul va veni şi nu ne va înşela, de va zăbovi aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia”.

Invocația „vino, nu întârzia” să devină a noastră, în emulația acestei așteptări vigilente şi încrezătoare. Domnul să ne găsească mereu pregătiți „cu coapsele încinse şi cu făcliile aprinse”.

De Daniele D’Elia

(După L’Osservatore Romano, 19 decembrie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu