„O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le unești pe toate, vino și mântuiește-l pe omul pe care l-ai plămădit din țărână”
Antifona majoră din 22 decembrie
Astăzi Isus este invocat ca „rege al neamurilor”. Putem afirma că acest titlu cristologic (Rege) este o noutate introdusă chiar de antifona de astăzi şi care nu are multe referințe în Sfânta Scriptură, cel puţin cu referință la Cristos. Mai mult, atunci când este folosit, în Evanghelii, este făcut cu sens dispreţuitor. Este un apelativ care apare mai ales în cronicile Pătimirii, când autoritatea lui Mesia este pusă în discuție. În faţa tribunalului roman, Isus este acuzat de lezmajestate tocmai pentru că s-ar fi autoproclamat „Rege al iudeilor”. Şi interogatoriul făcut de Ponţiu Pilat îl cunoaștem bine, ca şi răspunsul dat de Nazarinean la întrebările provocatoare ale funcţionarului roman. Cristos este Rege, dar Împărăția sa este una care „nu e din lumea aceasta”. Așadar, Pilat nu are nimic de care să se teamă, pentru că Împărăția lui Dumnezeu se impune numai intrând năvalnic în inima fiecărui om capabil să o primească.
Predicând Vestea Bună, Isus proclamă cu forță că timpul s-a împlinit şi că „s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu”. Şi El însuși este manifestarea ei, este Persoana sa, este Cuvântul său care, dacă este primit, dă roade la timpul potrivit, ca o sămânță semănată în ogor (Mc 4,14). Biserica, ce a primit direct de la Cristos misiunea de a vesti Împărăția, constituie, pe pământ, „germenul şi începutul ei” (Lumen gentium, 5). Creştinii sunt „mica turmă” (Lc 12,32) pe care Bunul Păstor a reunit-o şi continuă s-o conducă şi astăzi cu prezența sa iubitoare.
Antifona de astăzi solicită venirea „Regelui neamurilor” pentru ca să poată constitui un singur popor. Curtea neamurilor era spațiul din templu rezervat celor necircumcişi, în latină atrium gentium. Cu venirea lui Cristos nu mai există nicio diviziune între evrei şi păgâni, ci mântuirea este destinată tuturor. Cristos este „piatra din capul unghiului” a acestui nou edificiu spiritual care este Biserica: „Voi nu mai sunteți străini şi nici oaspeți, ci sunteți concetățeni ai sfinților şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiți pe temelia apostolilor şi a profeților, piatra unghiulară fiind Cristos Isus” (Ef 2,19-20). Cel care reunește „popoarele în unul” a dărâmat „zidul despărțitor, desființând în trupul său ura” (Ef 2,14). Scrie Ioan, comentând momentul morții lui Cristos şi al glorificării sale: „Catapeteasma templului s-a rupt în două de sus până jos”. Afirmă Beda Venerabilul: „Templul era împărțit în două de un perete despărțitor ca o catapeteasmă: partea mai externă era numită sanctuar, cea mai internă, unde era pusă arca testamentului, era numită Sfântul Sfinților”. Așadar, şi templul a pierdut orice funcţie a sa. Şi Scrisoarea către Evrei afirmă clar că, acum, Cristos este unicul mijlocitor şi Mare Preot. Este victimă de ispășire şi este altar de jertfă, şi este Templul. Nu mai este niciun Paroket, nu mai este niciun Cort, nu mai este nicio catapeteasmă, ci ne-a fost dat un „cort mai mare şi mai perfect, care nu este construit de mâna omului” şi noua „catapeteasmă” este Trupul său, poartă de acces la Sfântul Sfinților. Biserica este noua Locuință a lui Dumnezeu şi este Trup mistic al lui Cristos şi membrele care îl compun sunt fraţi chemaţi din toate neamurile, şi unificaţi de Duhul.
Conclude antifona: „vino şi mântuiește-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână”, făcând aluzie la prima Creație şi la acea regenerare succesivă şi continuă care are loc, în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt. Răscumpărarea începută la Crăciun se împlinește în fragilitatea unui Prunc, într-un trup plăsmuit din ţărână. Asta este în contradicție cu imaginea unui Rege puternic. El este Noul Adam, El face noi toate lucrurile şi vine pentru a reface pe acel om care a fost plămădit de înseși mâinile sale, dar a cărui natură a fost desfigurată. El este „începutul, primul născut dintre cei morți, ca să fie cel în toate”. La sfârşitul istoriei comuniunea între Biserică şi Mire va fi definitivă. Este vorba de acea a doua venire, cea finală, cea a parusiei, cea a triumfului Împărăției lui Dumnezeu. Fiecare lucru va fi recapitulat în Cristos. Astăzi gustăm venirea lui Dumnezeu în umilinţa unui Prunc, în Harul sacramentelor şi al sacramentului Bisericii, Casta meretrix. Între timp, să nu uităm să-l întâlnim pe Isus pe „faţa” celor mici şi a celor săraci. Acolo vrea să fie găsit. La sfârşitul timpurilor vom fi judecați despre iubire. Când Regele „se va așeza pe tronul gloriei sale”, se vor aduna „în faţa lui toate neamurile”. Şi restul îl ştim.
De Daniele D’Elia
(După L’Osservatore Romano, 22 decembrie 2023)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu