„O, Emanuel, regele şi legiuitorul nostru, speranţa şi mântuirea neamurilor, vino şi ne mântuiește, Doamne Dumnezeul nostru” 

Antifona majoră din 22 decembrie

Crăciunul este iminent şi ultima antifonă majoră este încărcată de dorință şi de așteptare pentru venirea lui Emanuel. Celelalte titluri prezentate aici şi cu care Cristos, astăzi, este invocat sunt o sinteză minunată a întregii istorii a mântuirii. Şi sunt un compendiu al antifonelor precedente cu care am implorat minunea de acum apropiată. „Iată, fecioara va zămisli şi va naște un fiu şi se va numi Emanuel”, scrisese profetul Isaia (7,14). Acest nume al lui Dumnezeu, literalmente „Dumnezeu cu noi”, este condensat de toată experienţa lui Israel. Acest eveniment al Întrupării a fost promis încă de la crearea lumii şi prevestit prin multe oracole, profeții şi figuri.

Deja am cântat, în aceste zile din Advent, minunăţiile săvârșite de Dumnezeu cu poporul ales căruia s-a confirmat ca „Rege şi legiuitor”. Lui Moise i s-a revelat ca „Domnul” într-un tufiș şi, după ce i-a condus pe fiii săi în exod prin deșert, le-a dăruit Legea. Acum vine să pecetluiască vechiul Legământ cu o Nouă Alianță, de data aceasta scriind-o nu pe table de piatră ci în Trupul Persoanei sale. Vine Cel care a fost vestit de profetul Aggeu, „cel dorit de toate neamurile”. Este edificată pentru gloria lui Dumnezeu o nouă „Casă”. Dar măreția cu care va fi umplută este cu mult mai mare decât aceea care locuia în Cortul ridicat de David. Maria este Noua Arcă şi în ea este Cuvântul viu. „Şi de unde mie să vină la mine mama Domnului meu?”. Cuvintele Elisabetei la vizita verișoarei amintesc pe cele rostite de David când Arca a fost introdusă în Ierusalim: „Cum va putea să vină la mine arca Domnului?” (2Sam 6,9-11). Ciril din Alexandria va scrie că Maria este cea „care a închis în sânul său feciorelnic şi sfânt pe cel care este de neîncăput”. Şi este acel „tufiș spiritual pe care focul nașterii unui Dumnezeu nu l-a consumat” (Proclus din Constantinopol).

Acel Dumnezeu pe care alţii îl consideră simplă transcendență, pentru noi creştinii este „cu noi”, între noi. Extrem de aproape, Mire al slăbiciunii noastre, s-a umilit până acolo încât să se lase înfășat în scutece şi așezat într-o iesle. Pentru Cel care a creat orice lucru nu era loc printre hanuri şi a fost nevoie de refugiul unui grajd.

Toate iniţialele antifonelor cântate în aceste zile, dacă sunt citite în sens invers, formează un acrostih. În latină putem citi Ero Cras, care înseamnă „Mâine voi veni”. Aceste cântări antice sunt expresie a unei credințe încărcate de uimire, autentice, capabile de emoție în faţa misterului unui Dumnezeu care nu dezamăgește niciodată. Emanuel menține promisiunile sale şi continuă să ne aștepte şi să devină aproapele în fragilitatea unui Prunc. Ar trebui să ştim să imităm acea atitudine interioară a păstorilor care în Noaptea Sfântă primesc darul lui Dumnezeu cu mare simplitate. A scris Papa Francisc în această privință: „Omenește toţi suntem înclinați să căutăm măreția, dar este un dar a ști s-o găsim cu adevărat: a ști să găsim măreția în acea micime pe care Dumnezeu o iubește aşa de mult”. În timp ce îl invocăm pe Dumnezeu cu numele care ne este mai familial decât oricare altul, Domnul Dumnezeul nostru, să ne fie dat să-l recunoaștem pe Atotputernicul şi acel Prunc lipsit de apărare. Cel Preaînalt „s-a înjosit pentru ca noi să putem merge cu El şi pentru ca El să poată fi alături de noi, nu deasupra şi departe de noi” (Papa Francisc, Ieslea mea. Vă relatez personajele Crăciunului).

De Daniele D’Elia

(După L’Osservatore Romano, 23 decembrie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu