„O, Adonai, Stăpânul şi conducătorul casei lui Israel, care te-ai arătat lui Moise în rugul aprins şi i-ai dat Legea pe muntele Sinai, vino să ne eliberezi cu braţ puternic!”

Antifona majoră din 18 decembrie

În antifona din 17 decembrie am invocat venirea acelei „Înțelepciuni” a Tatălui care este la însăși originea Creației. Astăzi apelativul lui Cristos devine Adonai, „Domnul”. După o referință la misterele relatate în Geneză, se deschide acum o fereastră asupra acelei etape din istoria lui Israel în care Dumnezeu se manifestă drept „călăuză a lui Israel”, conducător al poporului său, Cel care a eliberat din sclavie pe fiii lui Abraham făcându-i să treacă nevătămați prin Marea Roșie.

Pentru a înţelege semnificaţia profundă a titlului cristologic Adonai, nu putem face abstracţie de contextul care este relatat în capitolul 3 din cartea Exodului. Relatarea este solemnă. Autorul textului se foloseşte de imagini foarte eficace, pentru a relata inexprimabilul. Totul are loc în deșert, loc al nimicului, loc al încercării, al singurătății. Acesta este scenariul în care Dumnezeu i se manifestă lui Moise pentru a-i încredinţa o misiune: „Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc din mijlocul rugului. El s-a uitat şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia” (Ex 3,2). Relatarea biblică este scurtă dar intensă şi dialogul prezentat este încărcat de semnificație. Acest om va fi trimisul lui Dumnezeu dar are nevoie de a-i cunoaște mai bine identitatea: „,Iată, eu voi merge la fiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi dacă mă vor întreba: «Care este numele lui?»”. În acest moment, răspunsul este: Ehjeh ashèr ehjeh. Pentru a traduce cât mai bine această expresie aşa de importantă putem să facem referință la acele versete din Apocalips în care se vorbește despre Dumnezeu ca „acela care este, care era şi care vine” (1,4). Parafrazând, există atestarea unei Prezențe continue, a unei proximităţi, a unei existențe, a unui advent peren. Numele lui Dumnezeu, în limba ebraică, este redat cu tetragrama YHWH, pe care israelitul pios pentru a-i ocroti sacralitatea evită să o pronunțe direct.

Prin urmare, este preferat termenul Adonai, aşa cum citim în antifona de astăzi, care literalmente înseamnă „Domnul meu”. După aceea, termenii „foc” şi „flăcări” nu sunt numai de referință la episodul tocmai menționat al rugului. În toată cartea a doua a Pentateuhului, teofaniile sunt însoţite în mod obișnuit de fenomene extraordinare care evidenţiază puterea şi gloria lui YHWH. Pe Sinai, Dumnezeu se arată ca „foc mistuitor pe vârful muntelui” (Ex 24,17). În timpul călătoriei în deșert, conduce pe Israel în formă de coloană de foc în timpul nopților. Şi lui Ilie, pe Horeb, îi apare inițial ca vânt puternic, cutremur şi foc, deşi numai în liniştea unei adieri ușoare profetul va putea experimenta prezența adevărată. Simbolismul focului este sugestiv şi pentru că el califică bine iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său: arzătoare, pasionată, inepuizabilă, exact ca în flăcările rugului aprins. Epilogul din Exod constă în înmânarea Legii lui Moise pe muntele Sinai. Astăzi invocăm venirea lui Cristos, ca Nou Moise. În El, Legea îşi află împlinirea şi completarea. „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeții! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Noul Sinai este acel munte al Fericirilor de pe care Isus va proclama acea poruncă nouă şi supremă a Iubirii. Precepte, ale sale, care vor fi sigilate cu Sângele său prețios, consacrând astfel o Alianță definitivă între Dumnezeu şi om.

Mulţi Părinți ai Bisericii, între care mai ales Iustin, au interpretat cristologic faptele importante din Exod. Toiagul de lemn cu care Moise desparte apele este o prefigurare a Crucii lui Cristos. Sunt astfel şi brațele întinse de Moise împotriva lui Amalec. Este astfel şi șarpele de aramă înălțat în deșert. Ioan notează în Evanghelie: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veșnică” (In 3,14-21).

Suntem în timpul liturgic al Adventului, şi totuşi există, în această antifonă ca şi în celelalte, o referință clară la misterul pascal. Domnul Isus este invocat pentru ca să vină „să ne elibereze cu braț puternic”. Este începutul unui Nou Paşte. Domnul Cristos care se naște în peștera din Betleem este acel Miel blând, cântat de Isaia, care va fi dus la tăiere. Evanghelistul Ioan notează: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii!”. Evreilor, pribegi în deșert, le-a fost dată ca hrană mana. În schimb hrana noastră este Trupul său, dat ca mâncare pentru mântuirea sufletelor noastre. Acelaşi „Domn” care s-a manifestat lui Moise printre flăcări, iar Israelului cu fulgere şi tunete, acum vine în umilinţă, fără putere, în ieslea din Betleem, ca să ne răscumpere pe calea umilinței şi a micimii.

De Daniele D’Elia

(După L’Osservatore Romano, 18 decembrie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu