Itinerarul din Postul Mare pe care îl parcurgem are scopul de a verifica dacă şi cât este de ancorată viaţa noastră în Cristos, pornind de la darul baptismal primit în Biserică drept posibilitate a unei existențe reînnoite. În prima întâlnire am contemplat scena Botezului, în care strălucește o trăsătură a umanității noastre dificile de întrupat: disponibilitatea de a primi, în loc de a cuceri ceea ce ne este de folos pentru a trăi. În această a doua întâlnire atenţia noastră vrea să se mute asupra unor episoade din viaţa publică a lui Isus în care se manifestă o altă aptitudine care nu este mereu apreciată de sensibilitatea noastră foarte înclinată la sedentarism, chiar spiritual. Este vorba de capacitatea de a merge dincolo de rezultatele şi succesele obținute, în vederea unei libertăți profunde fie faţă de noi înșine, fie faţă de persoanele spre care ne punem în spirit de slujire. Această calitate reiese în mod clar în activitatea publică a lui Isus, chiar şi în cuvintele cu care El însuși dezvăluie conştiinţa misiunii sale de mântuire pentru lume.

După prima sa zi de succes la Cafarnaum, Isus alege să nu se oprească, ci să pornească din nou. Nu se lasă atras de aclamaţia mulțimii nici de așteptările discipolilor, găsind în rugăciune forţa de a rămâne fidel faţă de misiunea sa: „El le-a spus: «Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!»” (Mc 1,38). După ce a îngrijit umanitatea rănită, Isus refuză iluzia unei compasiuni care devine nevoie de aprobare. Rugăciunea sa îl eliberează de ispita atotputerniciei şi de necesitatea de a fi mereu disponibilă, demascând riscul de a confunda autentica slujire cu căutarea de recunoaştere personală.

Pornind de la această atitudine singulară, care reiese cu nuanțe diferite în atâtea momente ale vieţii sale, vrem să trecem în revistă câteva episoade în care libertatea profundă a lui Cristos şi modul său de a duce mântuire lumii ne constrâng să reflectăm şi să verificăm calitatea evanghelică a gesturilor noastre.

A nu ne încrede imediat

Cuvântul lui Dumnezeu s-a cufundat în realitatea şi în complexitatea vieţii umane în mod surprinzător şi revelând un profil de personalitate cu adevărat originală şi stimulantă. Pare că natura divină prezentă în Isus nu are nicio nevoie de a depăși legăturile naturii noastre umane, pentru a putea elibera toată lumina sa şi forţa sa. Pentru a exprima această calitate antropologică bogată şi convingătoare, Isus a voit să parcurgă un drum, lent şi obișnuit, în care s-a maturat „în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52). Creșterea nu este un proces evolutiv sigur şi mecanic, dar cere o mare capacitate de a evalua circumstanțele şi o atenţie riguroasă – dar nu scrupuloasă – faţă de detalii. Supunându-se acestor exigențe, Isus a știut să crească, devenind un om simplu, fără a fi vreodată naiv. Dimpotrivă, inima sa blândă, umilă şi încercată în pustiu se revelează în Evanghelii ca un teren matur şi rodnic, capabil să gestioneze complexitatea relațiilor umane fără a considera sigur nimic vreodată, nici măcar primele elemente evidente.

În Evanghelia lui Ioan, după ce Isus a început să anticipeze ora manifestării sale glorioase prin semnul la nunta din Cana (In 2,1-12) şi cu un gest profetic foarte puternic în templul din Ierusalim (In 2,13-22), evanghelistul încheie capitolul cu un sumar scurt.

Pe când era în Ierusalim, la Sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om (In 2,23-25).

Reacția lui Isus la consensul larg pe care gesturile sale sunt în măsură să-l provoace nu poate decât să ne dezorienteze. Nouă tuturor ne face multă plăcere – ba chiar, ne linguşeşte – când cineva apreciază şi aplaudă modul nostru de a acționa. Cufundați într-o cultură în care domină valorile individualismului şi competiției neînfrânate, suntem extrem de mulțumiți de fiecare dată când popularitatea noastră crește în mod neașteptat şi semnificativ. Această nevoie de a fi încontinuu şi rapid apreciat ne determină să primim cu ușurință orice gest de apreciere faţă de noi: o notificare, un like, o privire.

Isus pare dezlipit de acest tip de recunoașteri prea rapide şi superficiale. Desigur, imediat ce începe să se manifeste lumii, fascinația persoanei sale nu trece neobservată: atâtea persoane, văzând semnele sale, încep să creadă în El. Însă această anticipare de încredere nu pare primită cu entuziasm de Isus. Deşi sunt mulţi care au început să-şi pună încrederea în El, Isus consideră în schimb că încă nu se poate încrede în nimeni.

Pentru ce această neîncredere? Acest scepticism oare nu este în contradicție cu acea deschidere încrezătoare pe care Isus o va manifesta în viaţa sa faţă de toţi, chiar şi a duşmanilor? Textul spune că Isus se comportă astfel deoarece cunoaște bine inima omului, asumându-l fără reduceri şi cercetându-l în profunzime prin ispitirile din pustiu. Cu alegerea de Întrupare Isus a „descoperit” că inima noastră este splendidă, pentru că în ea locuiesc spiritul şi glasul lui Dumnezeu, totuşi este extrem de fragilă, manipulabilă, nestatornică, temătoare. Tocmai în aceşti termeni, Isus o va descrie mulțimilor, când va încerca să explice cum de cuvântul lui Dumnezeu semănat în om întâlnește multe obstacole, înainte de a aduce un rod de viaţă nouă (cf. Mc 4,14-20).

Isus nu cedează în faţa ispitei complicităţii ușoare cu consensul nostru imediat. În acest mod se revelează ca un Învățător atent să dăruiască nu numai ceea ce ne poate face plăcere, ci şi ceea ce face bine maturării unei încrederi autentice. Isus renunță să lărgească imediat brațele primirii pentru a trezi în noi un răspuns mai conștient şi matur. Capacitatea de a nu ne arăta imediat disponibili, imediat ce ne simţim doriți, este o indicație prețioasă pentru a gestiona relațiile noastre, mai ales în momentul lor inițial. A nu da imediat prea multă încredere şi intimitate celui care se apropie de noi, eventual cu un anumit entuziasm, nu este semn de răceală, ci de înţelepciune. Exprimă un respect profund faţă de noi înșine, faţă de celălalt şi faţă de ceea ce, în libertate, am putea alege să voim să trăim împreună. Lucrurile importante cer timp, de primit cu răbdare şi de pregătit cu angajare şi dedicare.

A ști să dezamăgim

Capacitatea de a nu însoți instinctul entuziasmului relațional şi de a renunța să facem ceea ce altul s-ar aștepta de la noi ne poate conduce şi foarte departe. Deja înțelepciunea populară ne învaţă că este potrivit să numărăm – cel puţin – până la zece, înainte de a răspunde la stimulii pe care ni-i oferă realitatea. Dacă explorăm până la capăt această aptitudine, putem descoperi că umanitatea noastră este în măsură să susțină binele – probabil şi ceea ce este mai bun – chiar atunci când este capabilă să dezamăgească așteptările care o înconjoară.

Ieşind de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului şi, iată, o femeie canaaneană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!”. Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt (Mt 15,21-23a).

În timpul activităţii sale în Galileea, lui Isus îi plăcea uneori să exploreze granițele teritoriale ale Israelului, mergând în acele zone promiscue unde adesea se pot întâmpla lucrurile şi întâlnirile cele mai interesante. Într-una din aceste ocazii, se prezintă la Isus o femeie „păgână”, adică străină, marcată de o mare suferinţă: fiica a căzut într-un mare chin interior, din cauza unui duh necurat. Ceea ce o determină pe această femeie să se îndrepte spre Isus, cerşind o atenţie şi implorând o vindecare, este fără îndoială un sentiment de mare compasiune faţă de fiica sa. Pentru aceasta glasul său este un strigăt, în care se exprimă disperarea şi angoasa datorită unei situaţii grave şi nerezolvabile. În faţa acestei cereri umile şi încrezătoare, reacția lui Isus nu este numai singulară, ci descumpănitoare: nici măcar un gest de răspuns, nici măcar caritatea unei priviri.

Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!”. El, răspunzând, a zis: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15,23b-24).

Reacția discipolilor este şi a noastră. Cum să justificăm insensibilitatea lui Isus în faţa unei suferințe aşa de mari? Cum să ascundem dezacordul, ba chiar scandalul, în faţa unui mod de a reacţiona care pare să dezmintă nu atât compasiunea divină, ci pe cea umană de care orice inimă ar trebui să fie capabilă? Dacă ascultăm cu atenţie rugămintea discipolilor, dincolo de empatia inițială faţă de ei, putem observa o motivație nu aşa de limpede în cuvintele lor. Cererea de a interveni prompt nu este motivată atât de caritate faţă de femeie, cât mai ales de dorința de a nu mai fi chinuiți de strigătul său disperat: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!”.

Adesea aceasta este motivația pentru care activăm în grabă când ajunge la noi un strigăt de ajutor. Ne punem imediat şi cu plăcere în pielea salvatorului, nu pentru că avem cu adevărat la inimă situația celui care se află într-o suferinţă, ci pentru că a întinde mâna ne face să ne simţim importanți şi ne asigură faţă de amenințările care se ascund în realitate.

În schimb răspunsul lui Isus este umil şi cumpătat, declară cu simplitate existenţa anumitor limite şi în disponibilitatea sa necondiționată de a fi un instrument de compasiune în mâinile lui Dumnezeu. Lui Isus nu-i este teamă să pună un dig în faţa propriei voințe de a iubi şi a sluji pe aproapele, pentru că nu are nicio frică de a fi inutil sau irelevant. Noi toţi, ca şi discipolii, am vrea să acționăm în grabă pentru a stinge marea suspiciune că, în fond, nu este nevoie de noi. În mod paradoxal, Isus – mântuitorul lumii – reunește să dăruiască mântuire tocmai pentru că nu are nevoie „să se simtă” strict necesar, ci întotdeauna şi numai util. De fapt, reacția de indiferență a lui Isus, în cruzimea sa aparentă, devine o ocazie oferită femeii pentru a exprima până la capăt disperarea sa şi dorința sa de viaţă.

Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!”. El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” (Mt 15,25-27).

Când nu suntem luați în serios în timpi rapizi, toţi tindem să ne indignăm cu mare facilitate, concentrându-ne pe noi înșine şi alunecând în victimizare. În faţa refuzului tăcut al lui Isus, această femeie nu se închide în orgoliul său, nu pierde curajul şi nu abandonează speranţa sa. Dimpotrivă, se apropie cu îndârjire de Isus, repetând cu mare demnitate numele nevoii sale, fără nicio frică şi fără rușine inutilă. În faţa acestei libertăți splendide, Isus decide să-i vorbească, oferind o explicaţie foarte precisă a alegerii sale de indiferență: El a venit pentru a mântui, înainte de toate, pe fiii lui Israel, nu populațiile străine. În limbajul timpului, „căţeii” erau populațiile păgâne, care nu făceau parte din neamul şi din credinţa lui Israel. Femeia nu se descurajează în faţa acestei obiecţii, ci o integrează cu o privire mai cuprinzătoare. Comparându-se cu un căţel care se gudură sub masă plin de încredere, femeia demonstrează că crede că, în Cristos, Împărăția lui Dumnezeu este aproape de oricine. De fapt, nu cantitatea, ci calitatea prezenței lui Dumnezeu face diferența.

Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată (Mt 15,28).

În ochii lui Isus aceste cuvinte nu sunt altceva decât o manifestare uriașă a acelei credințe capabile să obțină mântuire şi vindecare. Este vorba de o credinţă în măsură să perceapă nu numai divinitatea ascunsă în persoana sa, ci şi să spere că lucrurile se pot schimba în mai bine. De fapt, nici măcar nu Isus trebuie să facă o minune: dorința femeii, aşa de umilă şi fidelă, este suficientă să modifice realitatea lucrurilor. Indiferența lui Isus s-a transformat așadar într-o pedagogie rafinată, care a scos în evidență perla prețioasă conținută în inima acestei femei, străină de promisiunile lui Israel, dar nu de încrederea că o creștere de viaţă încă este posibilă.

A nu cere

Un tip deosebit de indiferență pe care Isus îl manifestă se exprimă şi în capacitatea de a ști să stea la distanță de consensul mulțimilor. În toate Evangheliile se relatează episodul înmulţirii pâinilor şi peştilor, deşi cu nuanțe narative şi teologice diferite. A patra Evanghelie se îngrijește să sublinieze entuziasmul puternic pe care a știut să-l genereze semnului lui Cristos în cei prezenți.

Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!” (In 6,14).

Mulțimea a recunoscut minunea, dar aşa cum va spune însuși Isus mai înainte, încă nu a interpretat-o ca un semn asupra căruia să reflecteze. Toţi sunt fericiți nu pentru că au perceput în dilatarea hranei o provocare care provine de la Dumnezeu, ci pentru că fiecare se întoarce acasă cu burta plină: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (In 6,26). Așadar Isus este recunoscut ca profet al Celui Preaînalt pentru că a știut să transforme rapid realitatea, eliminând limitele pe care le impunea. Însă semnul voia să spună mult mai mult. Mesajul era mai frumos, chiar şi mai profetic, pentru că intenționa să reveleze ceva posibil nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă.

Toţi putem spera şi crede că Domnul îmbogățește realitatea cu harul său. Dar credem cu greu că puţinele noastre resurse pot să devină o hrană capabilă să sature mulţi. Înmulțirea pâinilor şi peştilor nu este numai o manifestare a lui Dumnezeu, ci şi o revelare a ceea ce umanitatea noastră poate să fie prin Cristos. Este o veste bună care măreşte speranţa noastră şi destramă obișnuința de a ne considera nesemnificativi, care avem nevoie mereu de un sprijin extern.

În fond, tocmai această privire resemnată ne poate face persoane manipulabile şi sechestrabile cu ușurință de orice tip de influență şi de influencer. Isus cunoaște bine această fragilitate interioară, care nu trebuie umplută în mod superficial nici deresponsabilizator. Pentru aceasta ştie când este momentul de a face un pas înapoi, lăsându-ne să înfruntăm truda de a reîncepe să credem, şi în noi înșine.

Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur (In 6,15).

Discipolilor le este greu să înțeleagă circumspecţia lui Isus. După ce l-au așteptat în zadar, la căderea serii decid să se întoarcă acasă singuri, probabil dezamăgiți de atitudinea sa. Însă în timpul traversării pe lacul Galileei, noaptea devine furtunoasă şi vântul suflă cu putere. Ceea ce se întâmplă în jurul lor reflectă tumultul interior care îi agită: tentativa de a se îndepărta de Isus i-a aruncat într-o furtună mult mai profundă.

Când au ajuns la douăzeci şi cinci – treizeci de stadii, l-au văzut pe Isus umblând pe mare şi fiind aproape de barcă. I-a cuprins frica, dar el le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeţi!” (In 6,19-20).

În inima nopții, Isus le apare discipolilor ca o fantomă. Însă adevăratele fantome sunt ei, încă prizonieri ai fricii şi incapabili să recunoască forţa ascunsă în fragilitatea lor. Numai în zori, în momentul în care redescoperă dorința de a-l avea alături, furtuna se potolește. Este o speranţă şi pentru noi: în nopţile cele mai întunecate, când orice mal pare departe, este suficient să dorim din nou prezența sa pentru a regăsi pacea.

Atunci au voit să-l ia în barcă şi îndată barca a ajuns la ţărmul spre care se îndreptau (In 6,21).

Cu precizie, Ioan nu spune că Isus a urcat în barcă, ci că dorința discipolilor de a-l primi i-a condus la destinația la care credeau că nu vor ajunge. Desigur, aşa cum relatează Evangheliile, putem să ne imaginăm că Isus într-adevăr a urcat la bord. Însă ceea ce contează mai mult este să înţelegem că mântuirea noastră nu depinde de prezența sa vizibilă: este suficient a regăsi dorința de comuniune cu El, pentru ca lumina sa să lumineze din nou întunericul nostru.

În ziua care a urmat după noaptea de furtună. Isus încearcă să ilustreze sensul profund al faptului pâinilor şi peştilor, explicând că una este a sătura foamea trupului, altceva este a învăța să se guste hrana care conduce la viaţa veșnică.

Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii (In 6,51).

Propunerea lui Isus ne apară şi nouă astăzi incredibilă şi tulburătoare. După două mii de ani de creștinism, ca urmare a teribilelor dezbinări interne din Biserică (şi) cu privire la misterul pâinii frânte în amintirea lui Isus, trebuie să recunoaștem că este foarte angajant a accepta relația cu un Dumnezeu care nu vrea să ne dăruiască numai lucruri, ci chiar pe sine însuși.

Ar fi mai simplu a accepta un Dumnezeu care poruncește, în loc de unul care se oferă ca hrană pentru a ne transforma în iubire şi hrană pentru ceilalți. păcatul ne determină să supraviețuim, în timp ce cuvântul lui Cristos ne scandalizează pentru că ne cheamă să trăim dăruindu-ne până la capăt. Aceasta este marele obstacol pe care îl determină simbolul pâinii şi misterul Euharistiei: a fi iubiți fără condiții înseamnă a nu putea să ne sustragem de la iubirea reciprocă. În trupul lui Cristos suntem fii ai lui Dumnezeu şi chemaţi să trăim ca fraţi. În faţa unui destin aşa de mare, este natural să ne temem că nu suntem la înălțime.

După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau după el (In 6,66).

Nu unii, nu puțini, ci mulţi între cei care încercau să-l asculte şi să-l urmeze, în acea zi, ascultând acele cuvinte, decid să întrerupă urmarea. Versete ca acesta cad în uitarea memoriei noastre, sau sunt redimensionate de obișnuința noastră de a ne aminti numai de rezultatele utile şi de succese. În schimb acest moment din viaţa lui Isus ar trebui amintit şi meditat cu multă atenţie. Nu numai pentru a păstra o imagine mai autentică a feței pe care Dumnezeu, în Cristos, a voit s-o reveleze. Ci şi pentru a putea citi şi accepta acele – multe – episoade ale vieţii în care nu aplauzele şi recunoaşterile sunt rezultatul tentativei noastre de a ne arăta prin ceea ce suntem şi să ne înţelegem în faţa chipului celorlalţi.

Eșecul şi insuccesul sunt cei mai buni aliați ai unei creșteri sănătoase şi sfinte a umanității noastre. Înainte de toate pentru că ele confirmă că o adevărată comuniune de gândire şi de acțiune nu se poate reduce la o emoție ușoară, ci este rodul unui drum lung de confruntare, care trece şi prin momentul dezamăgirii şi al diferenţierii. În al doilea rând, a trece prin episoade în care ni se întâmplă să fim refuzați de ceilalți ne foloseşte pentru a verifica nu numai ceea ce suntem, ci şi ceea ce suntem dispuși să fim.

Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” (In 6,67).

Fără a tărăgăna, fără a permite tăcerii şi murmurărilor să polueze un aer deja foarte întins, Isus se adresează celor doisprezece, cei mai intimi, pentru a le încredinţa o mare libertate, pe care probabil că n-ar fi știut să o ia singuri. Nu există ironie şi nu există șantaj în cuvintele lui Cristos, numai marea fermitate a cuiva care nu are nevoie de confirmări continue pentru a continua pe propriul drum. Isus pare dispus să piardă apropierea chiar şi a prietenilor săi, numai să nu piardă orientarea voită pentru alegerea sa de viaţă. Nu este vorba de insensibilitate faţă de ceilalți, ci de o libertate interioară profundă, care ştie să se exprime în forţa de a nu cere niciodată nimănui – decât nouă înșine – să plătească până la capăt prețul dorinței proprii.

Dacă citim cu atenţie Evangheliile, ne dăm seama de o rarefiere progresivă în folosirea imperativului din partea lui Isus. La începutul urmării, Isus îndrăznește să se adreseze bărbaților şi femeilor care îl caută pe Dumnezeu exercitând fascinația unei chemări puternice şi incisive: „Veniţi după mine, vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). Mai înainte, în truda fidelității faţă de drumul urmării, va fi necesar să modifice limbajul, încercând să trezească nu o corespundere forțată, ci o adeziune liberă: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Mt 16,24). De la intensitatea unui imperativ se trece la delicatețea unei ipoteze, desigur nu pentru a diminua miza, ci pentru a pune în centru numai exigențele unei iubiri libere şi conștiente.

Acestei teme a responsabilității Isus va dedica una din învăţăturile sale în formă de parabolă, de acum aproape de Paștele său. Încercând să stigmatizeze un moralism care domnea şi în epoca sa, Isus ilustrează exigențele Evangheliei printr-o istorie foarte simplă, unde apar un tată şi doi fii.

Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: „Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!”. El i-a răspuns: „Nu vreau”, dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. Apoi s-a apropiat de celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: „Da, Doamne”, dar nu s-a dus (Mt 21,28-30).

Sare imediat în ochi un detaliu: niciunul din cei doi fii nu vrea cu adevărat să lucreze în via tatălui. Dar există o diferență esențială. Primul are curajul să admită asta, în timp ce al doilea alege să mintă pentru a fi pe placul tatălui. Sinceritatea celui dintâi deschide calea spre căință, în timp ce ficțiunea celui de-al doilea se revelează o iluzie destinată să se prăbușească, lăsând totul aşa cum era. Din această imagine, Isus dezvăluie ceea ce se află cu adevărat la inimă lui Dumnezeu.

„Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?”. I-au spus: „Primul”. Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele au crezut în el. Vouă însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el” (Mt 21,31-32).

Tatăl ceresc nu pretinde să aibă fii mereu prompți şi gata să facă voința sa. Nu este un Dumnezeu intransigent incapabil să tolereze şi să gestioneze imperfecțiunile în proiectul său de creație. În schimb, dacă ceva îl rănește şi îl preocupă este să aibă fii insuficient de liberi de a manifesta propria simţire, chiar propriul dezacord. De fapt atunci când ne închidem în spatele ţarcului complăcerilor inutile, începem să devenim sclavi, de noi înșine şi ai așteptărilor pe care credem că alţii le au cu privire la noi. Dacă avem curajul de a exprima în mod sincer ceea ce gândim şi dorim, suntem deja pe drum pentru a depăși limitele noastre şi a ne deschide la o viaţă mai mare. Probabil că nu vom fi perfecți în ochii celorlalți – şi eventual şi ai noştri –, dar cu siguranță vom fi mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu.

Concluzie

Dorința noastră de a rămâne ancorați în Cristos, în acest timp jubiliar, nu poate decât să se confrunte cu capacitatea noastră de a trăi Evanghelia şi în manifestările sale mai puţin clare şi imediate. Cristos, împlinind lucrarea Tatălui şi întrupând în umanitatea sa şi a noastră trăsăturile iubirii sale paterne şi universale, ne-a revelat câteva forme pe care iubirea ştie să le aleagă şi să le asume.

Înainte de toate, capacitatea de a matura relațiile respectând timpii necesari pentru evoluția şi manifestarea lor, fără a ceda ispitei de a ne încrede prea în grabă. Asta nu înseamnă a întemeia raporturile pe îndoială, ci a cultiva prudență şi gradualitate, atitudini esențiale pentru ca libertatea noastră să poată lua decizii adevărate şi durabile.

Din această orientare se naște şi forţa de a ști să dezamăgim așteptările altuia, nu din dispreț sau pentru a mortifica dorințele, ci pentru a permite întâlnirilor să fie autentice şi libere, evitând riscul de a cădea în dinamice subtile de manipulare reciprocă.

Toate acestea ne conduc la o ultimă exprimare de respect faţă de libertatea noastră şi a altuia: alegerea de a nu cere niciodată nimic de la nimeni. Adevărul şi iubirea nu au nevoie de a se impune, ci știu să aștepte, lăsând ca lucrurile să se matureze până când devin rodul unei adeziuni libere şi depline. Aşa a mântuit Dumnezeu şi continuă să mântuiască lumea în care trăim.

Dumnezeule, Tatăl nostru, care în Cristos, cuvântul tău viu, ne-ai dat modelul omului nou, fă ca Duhul Sfânt să ne învețe să ascultăm şi să punem în practică Evanghelia sa, pentru ca toată lumea să te cunoască şi să glorifice numele tău. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

Pr. Roberto Pasolini, OFM Cap.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu